După debutul din Timișoara, Grădina Deliciilor Sintetice a ajuns și în București, într-un showcase și o prezentare specială la CINETic, aducând aceeași promisiune: întâlnirea cu o lume în care umanul, artificialul, vegetalul și mineralul pulsează într-o rețea comună. Am stat de vorbă cu Cristina Bodnărescu, inițiatoarea proiectului, despre cum se construiește o astfel de lume în care algoritmii respiră lumină, creaturile hibride cer empatie, iar privitorul devine parte dintr-un ecosistem speculativ. Discuția noastră pornește de la lucrarea The Gaze of No Return și ajunge până la întrebările fundamentale pe care Grădina Deliciilor Sintetice le pune în fața fiecărui vizitator: ce ne oglindește, de fapt, tehnologia? Cum se reconfigurează intimitatea atunci când atingerea este mediată de lumină, senzori sau cod? O conversație despre lumi care se nasc la intersecția dintre artă și tehnologie și despre felul în care ne regăsim pe noi înșine în oglinda lor augmentată.
Oglinda digitală promite reflexia perfectă, dar produce mereu o distorsiune. Când privim în The Gaze of No Return, ce crezi că vedem mai întâi: pe noi înșine sau algoritmul care ne traduce prezența?
Pentru mine, actul privirii în instalația interactivă The Gaze of No Return, semnată Saint Machine, este un instrument cu dublu scop: pe de-o parte oferă putere, pe de alta, vulnerabilizează privitorul. Cele două obiecte aflate în dialog sunt augmentate de proiecții video care trădează stări diferite: pe membrana celulei, chipul artistului se sparge și se recompune în loop, iar pe pânză, același chip se rotește la infinit, prins într-o orbită în căutarea propriei identități. În momentul în care te interpui între cele două proiecții și privești pânza, rostind la microfon mantra I feel you and everything is new, devii parte din acest circuit al privirilor; întrerupi dialogul tăcut dintre obiecte și deschizi o nouă conversație. Te lași privit de chipul virtual care tocmai s-a oprit din căutare pentru a te observa. Cât timp îi acorzi suficientă atenție și nu îți muți privirea de la el, și el te privește înapoi – la fel ca abisul. Putem numi oglindă această proiecție interactivă, în sensul în care, privind atent, înțelegi că tu ești de fapt chipul care se recompune, care se caută pe sine și care are nevoie de puțină compasiune pentru a respira, pentru a fi, pentru a se regăsi.
În Grădina Deliciilor Sintetice, tehnologia nu mai e instrument, ci organism. Când devine tehnologia o formă de empatie, nu de control?
În expoziția Grădina Deliciilor Sintetice tehnologia devine organism viu: respiră lumină și inspiră sunet (Lümen’Ae de 13m10j), are propria agentivitate și creativitate (dreamkeeper de Aural Eye), recompune și acționează plante și animale mecanice dintr-un viitor post-industrial (60 seconds de Nina Koželj, Yellow Flamingo de Ștefan Radu-Crețu), deschide calea empatiei către hibrizi și materiale organice noi (Dancing with dead animals de Tote Tiere Maarten, Imagined Critters și The Garden of Synthetic Delights de Ethics of Joy), reușind în același timp să pună omul față în față cu propriile sale decizii în privința controlului (The Sea of No Tomorrow de Dragoș Dogioiu, The Gaze of No Return de Saint Machine).
În acest context, tehnologia nu e o simplă (și totuși complexă) unealtă a omului, ci un partener de co-creație. Ea devine empatică atunci când reușește să faciliteze conexiunea, înțelegerea și reflecția, să creeze un spațiu comun în care sensibilitățile umane și non-umane se ating.
Postumanismul propune o lume fără centru. Cum se simte pentru tine să creezi într-un univers unde omul e doar un nod printre alte forme de viață-nod (vegetal, digital, mineral)?
Postumanismul propune o poziționare mai degrabă teoretică, dar spre care tindem. Când te situezi ca actor dintr-o rețea, încerci să faci efortul de a privi lumea din mai multe perspective, de a o înțelege în afara existenței tale, dar și de a vedea în ce măsură informația cu care contribui în rețea este utilă pentru ca toți actorii vecini să poată progresa și astfel rețeaua să crească. Creația într-o lume-rețea de noduri, este una care include colaborarea între artă, natură și științe, devenind un act condus de intersecția între forme diferite de conștiință, un act care generează cunoaștere.
Dacă privirea devine o formă de atingere, ce se întâmplă cu intimitatea atunci când atingerea e mediată de lumină, senzori sau cod?
Intimitatea nu se pierde, dar se reconfigurează. Tehnologia poate să medieze, poate să transmită iluzia unui gest tandru sau evocator, poate să vulnerabilizeze participantul, și chiar să îi amplifice percepția, însă ceea ce se naște acolo cred că este o nouă formă de apropiere și cunoaștere.
Oglinda augmentată e și o metaforă a vulnerabilității: a fi privit, analizat, multiplicat. Poate tehnologia să ne redea un tip de intimitate pe care contactul uman l-a pierdut?
Mă gândesc la întreaga rețea de algoritmi din big data, care uneori (pretind că) ne cunosc mai bine decât o facem noi. Ne lăsăm cartografiați și disecați în pattern-uri comportamentale și microgesturi care trădează emoții de care nici nu știam că suntem capabili. Algoritmii au un tip de cunoaștere statistică, și nu experiențială, care induce de multe ori iluzia seducătoare a intimității; drept dovadă tot mai mulți oameni recunosc AI ca persoană, pentru că se simt oglindiți, iubiți, înțeleși. Cred că fiecare dintre noi simte intimitatea la intensități diferite atunci când utilizează tehnologia, probabil cel mai des atunci când ea intermediază întâlniri între oameni sau ne face să ne simțim incluși, parte a unui întreg. Pare să fie genul de intimitate mimetică, reconfigurată și adaptată noului tip de existență extinsă în simulacru.
În Grădina Deliciilor Sintetice, hibrizii sunt rezultatul unei imaginații biologice și poetice. Unde se termină experimentul artistic și unde începe etica responsabilității față de lumea non-umană?
Atunci când evoluția unor elemente din ecosistem depinde în mod direct de noi, ca specie, e necesar să ne asumăm responsabilitatea față de non-uman, adică față de celelalte noduri din rețea. Experimentele artistice pe care le-am realizat alături de partenerul meu, George Urse, în lucrarea VR, Grădina Deliciilor Sintetice, urmăresc să trezească acest rol în participanți.
Când te plimbi în grădina noastră virtuală, întâlnești creaturi hibride. Aceste ființe îți cer un nou tip de atenție: o empatie extinsă, o grijă care nu mai distinge între poli. Cu pielea translucidă, cu irizații neon, cu perforații și roiuri de insecte care le augmentează existența, cu sunete moi, familiare și deopotrivă electronice, aceste animale își duc traiul în propriul lor ecosistem imaginat. Membrana lor digitală de piele-plastic devine un spațiu latent al întâlnirii între tine și celălalt și te situează undeva între contemplare și grijă.
Ca director artistic, coordonezi mai multe lumi: reală, virtuală, afectivă. Cum se traduce actul de a orchestra sensibilități într-un proiect care lucrează cu senzori, VR și percepții extinse?
Experiența aducerii acestei expoziții multimedia de la idee la realitate a fost o reală bucurie. De la bun început am știut ce ar trebui să simți pășind în Grădina deliciilor sintetice și am încercat să ajungem acolo prin diversitatea și congruența lucrărilor selectate și nou produse. Artiștii invitați activează în zona noilor media și împărtășesc interesul pentru tema expoziției, iar intențiile lor de a recompune și imagina universuri speculative au conturat organic experiența publicului. Alături de curatoarea Ioana Iuna Șerban, am încercat să orchestrăm un ansamblu de sensibilități: afective, tehnologice, spațiale și temporale, astfel încât fiecare participant să se poată simți prezent și implicat, având propriul ritm: curios, vulnerabil, visător, dar și conștient de legătura sa cu non-umanul.
Ce fel de empatie poate exista între un corp viu și o prezență artificială? Poate fi ea autentică?
Dacă definim un corp viu ca fiind un corp uman, atunci este foarte simplu să ne închipuim empatia sa față de o prezență artificială – să spunem un agent AI. Omul are capacitatea de a proiecta emoție, sens și intenție asupra interacțiunilor sale, iar creierul reacționează la feedback-ul algoritmic aproape ca la un răspuns uman. Empatia este autentică în măsura în care trăirea este reală pentru cel care simte, chiar dacă obiectul ei e artificial.
Grădina Deliciilor Pământești a lui Bosch era o viziune a extazului și a căderii. Care ar fi păcatul sau plăcerea supremă în Grădina Deliciilor Sintetice?
În Grădina Deliciilor Sintetice, păcatul suprem este indiferența, adică incapacitatea de a vedea relațiile de interdependență dintre uman și non-uman, dintre ceea ce simțim și ceea ce afectăm. Plăcerea supremă, în schimb, este starea de deschidere în fața lumii hibride pe care o creăm împreună cu tehnologia. Este bucuria de a fi martor și co-participant la o formă de viață extinsă, unde fiecare gest, privire sau atingere lasă o urmă.
Într-un viitor în care imaginea ne precedă prezența, mai e posibilă mirarea sinceră, acea privire care nu caută să recunoască, ci doar să simtă?
Trecem printr-o perioadă de hiperstimulare și suprasaturare de imagini și cred că mulți dintre noi începem să ne întoarcem încet încet la simțire, la respirație, la detaliu, la corporalitate. E o căutare a contactului fizic cu materia, cu natura, cu celălalt. Într-un context în care totul este vizibil, măsurabil și replicabil, a simți devine un act de intimitate și de recuperare.
Fotografii de Lorena Dumitrașcu.