Expoziția de grup Human Bloom, deschisă la Elite Art Gallery până pe 27 februarie, propune o reflecție asupra transformării durerii în reziliență și asupra echilibrului ca stare instabilă, mereu negociată. În acest context, pictura lui Bogdan Sassu funcționează ca un spațiu intermediar, un „între” care deschide dialogul. Personajele sale absorb și reconfigurează conflictul, iar măștile, mâinile, semnele recognoscibile mutate dintr-un cadru în altul creează un teritoriu interpretativ în care identitatea rămâne fluidă.
În acest interviu am explorat modul în care tensiunea personală devine mecanism de generare a imaginii, cum se afirmă simultan practica artistică drept exercițiu de confruntare și de supraviețuire și în ce mod reușește dialogul cu ceilalți artiști din expoziție să intensifice lectura lucrărilor realizate de Bogdan Sassu. În universul lui Bogdan Sassu, înflorirea umană e un proces continuu de revizuire, un echilibru care se atinge și se pierde prin interogare, cercetare și deschidere către celălalt.
Expoziția de grup Human Bloom de la Elite Art Gallery vorbește despre transformarea durerii în reziliență. În lucrările tale există un punct clar în care tensiunea sau criza nu mai sunt doar subiecte, ci ajung să genereze efectiv construcția vizuală a imaginii?
Cred că în lucrările mele în general momentele de tensiune sau de criză sunt mai degrabă generatoare ale unei idei sau ale unei compoziții și poate mai puțin direct subiect. Ca exemplu, pentru lucrările din teza mea de doctorat (2018-2023), multe evenimente personale sunt catalizatorul ideilor și simbolurilor care au ajuns în compozițiile finale. Căpșuni II are la bază o lucrare de-ale lui Mircea Cantor, o instalație după primul pas de pe lună al lui Neil Armstrong, și se leagă de expoziția sa din SUA, unde ajunge abia la a doua încercare; criza personală redată aici este chiar reușita intrării mele la un doctorat in Marea Britanie, la o a doua încercare, și după revenirea în România timp de doi ani. Restul de simboluri se leagă de această experiență: căpșunile devenind simbol pentru românii și est-europenii care lucrează în UK, iar bancnota de 20£ este o trimitere directă la țara în care mi-am completat educația academică; toate încadrate într-o ramă decor apropriată de la Victor Man, la rândul ei apropriată după un model de ramă dintr-o biserică renascentistă din Italia, care împarte lucrarea între posibilă amintire și prezent. Dar sunt mai multe momente care pot fi văzute ca momente de criză sau tensiune care duc la generarea unei imagini în care nu sunt doar subiect: posthappening-uri după Ion Grigorescu în 2019, care mai apoi s-au transformat în realitate în 2020 cu izolarea cauzată de pandemie, momente în care natura devine un subiect de introspecție și prin privirea ei prin fereastră, iar corpul meu în încercarea de adaptare, sursă pentru mai multe lucrări ulterioare.
Personajele tale par mai degrabă să joace un rol decât să lupte. Este asta o formă de reziliență? Ce se întâmplă cu identitatea atunci când masca devine mai sinceră decât chipul?
Personajele mele, ca majoritatea semnelor pe care le reprezint în arta mea, sunt recontextualizări la un nou mediu sau la o nouă compoziție, astfel producându-se spațiul interpretativ ce sunt picturile mele. Ele nu luptă, pentru că sunt ele însele o fotografie spontană al unui moment asupra căruia am un exercițiu de reflecție prin actul pictural. Prin această analiză, actul artistic devine o formă de reziliență prin depășirea unui moment de tensiune și readaptarea lui la o nouă lume deschisă comunicării cu publicul. Cât despre măștile mele simbol, le consider un semn identitar mai sincer decât un chip deoarece în lucrări pot avea rolul de oglindă peste care privitorul poate să-și proiecteze propria lui identitate, sau păreri despre identitatea artistului fără frica sau constrângerea de a echivala bagajul personal cu cel al artistului sau cu figura acestuia. Mai exact, nici privitorul, și nici eu, nu suntem restrânși la o fotografie sau la un consens social al propriei identități. Identitatea rămâne o idee fluidă, schimbătoare, și subiectivă, poate cu puncte comune între „ce a vrut să spună artistul” și interpretarea privitorului.
Curatoarea expoziției, Ana Neagoe, vorbește despre efortul de supraviețuire ca gest repetitiv. Crezi că practica artistică este, pentru tine, un exercițiu de supraviețuire sau unul de confruntare?
Pentru mine, cred că practica artistică este atât un exercițiu de confruntare, cât și un exercițiu de supraviețuire. Este un exercițiu de confruntare pentru că prin actul artistic de multe ori îmi analizez propriile experiențe și idei, dar și cercetările, fie personale, fie academice. Astfel demersul meu artistic stă între reflecție, joacă și rigoare academică. Dar este și un act de supraviețuire pentru că este un demers strâns legat de cum percep lumea și cum trăiesc în ea. Aș putea spune că nu mă pot vedea trăind fără practica mea artistică, sau că viața nu ar avea sens. Mai exact ar fi că îmi găsesc sensurile, sau mi le clarific prin practica artistică, mai bine decât prin alte metode.
Expoziția reunește artiști cu discursuri vizuale foarte diferite. Cum se modifică lectura propriilor lucrări atunci când sunt puse în dialog cu alte forme de vulnerabilitate și introspecție?
Prin propriile mele lucrări încerc să creez un cadru deschis pentru interpretare, fie că pornesc de la introspecție prin reprezentarea propriilor mâini, ca un fel de perspectivă la persoana I peste care privitorul se poate suprapune, la fel ca asupra măștii; fie că pornesc de la recontextualizarea unor semne sau imagini recognoscibile și creând astfel noi posibilități de a le vedea. Într-un dialog cu alte forme de vulnerabilitate și introspecție, cred că lectura lor nu poate decât să se intensifice în această direcție personală și mai mult, invitând privitorul la o analiză personală. Ca în cazul măștii, cred că această invitație poate duce la acceptare și responsabilizare a interpretărilor proprii.
Scenografiile tale funcționează ca niște spații intermediare. Cât de important este pentru tine acest „între” ca zonă de siguranță sau de tensiune?
Pentru mine, aceste scenografii funcționează ca un spațiu intermediar în sensul în care eu le văd ca pe un canal de comunicație cu privitorul, pentru că le consider o invitație la discuție mai bună decât orice prompt oral. Sunt importante ca „între” pentru că îmi oferă siguranța de a porni o discuție direct de la interpretarea privitorului, putând să mă exprim mai bine raportându-mă direct la experiențele sale. Dar cred că pot fi văzute și ca zone de tensiune din același motiv, forțând poate privitorul la o interogare.
Măștile cu care interacționează privitorul pot fi citite și ca invitații la participare. Unde se termină controlul tău ca artist și unde începe proiecția celuilalt?
La această întrebare cred că se poate vorbi mult și bine despre puterea cumulativă a informației, Roland Barthes și moartea autorului, subiectivism și de ce nu, postmodernism si alte „post”-uri. Cred că controlul meu ca artist se termină când termin o lucrare. Asta în mare. Sigur, există un spațiu mai mare cultural în care am fost crescut, sau există intervenția mea și într-o lume mai mare instituțională și artistică unde pot da interviuri sau descrieri ale lucrărilor sau chiar direct note interpretative. Evident, aceste paradigme pot influența proiecția celuilalt, atât timp cât are acces la aceste spații extins. Dar în esență cred că experiențele, cunoștințele și emoțiile celuilalt reprezintă primii factori de interpretare ai celuilalt.
Dacă înflorirea umană nu este un final fericit, ci o stare instabilă, cum se poziționează universul tău vizual față de ideea de echilibru?
Personal, văd echilibrul ca o stare fluidă din moment ce cred că ne schimbăm continuu, atât fizic, cât, ideal, și mintal, emoțional, și poate chiar geografic (la propriu, locul nostru în lume). Și atunci, atât echilibrul, cât și înflorirea umană se pot atinge și re-atinge prin interogare, prin cercetare, și prin acceptarea anumitor sensuri care poate nu sunt ancorate constant. Pentru mine, procesul artistic este o astfel de metodologie prin care îmi revizuiesc propria stare de echilibru. După ce aceste lucrări prind viață prin interpretarea publicului, pot spune că doar la modul ideal ele pot ajuta și pe alții să găsească echilibru prin demersuri constante, ceea ce nu știu dacă este interpretarea populară a ideii de echilibru.
Privindu-ți lucrările în acest cadru curatorial, ai descoperit o dimensiune a propriei practici care devine vizibilă doar în dialog cu celelalte discursuri din expoziție?
Nu știu dacă anumite dimensiuni ale propriei practici devin vizibile în acest cadru curatorial doar în dialog cu celelalte discursuri din expoziție, dar clar consider că inclusiv eu sunt direcționat să le interpretez în dialog cu celelalte lucrări. De exemplu, ideea fluidității poate fi mai clar observată în contrast cu lucrările Marei Popa; sau tema vulnerabilității și a siguranței/lipsei de siguranță poate reieși prin dialog cu lucrările Adelinei Gavrilă; introspecție, istoric personal, cât și istorii recente ar putea fi o direcție prin suprapunerea cu lucrările Evei Chapkin; ba chiar interogația religioasă dacă compar semnele de mâini constrânse/legate, sau crispate/încordate, cu lucrarea lui Radu Florea.