Fotografie de Adi Bulboacă
Arcadie Rusu este unul dintre cei mai importanți coregrafi ai scenei contemporane din România, un artist a cărui prezență constantă și inovație au modelat felul în care înțelegem dansul ca formă de expresie. Absolvent al Facultății de Coregrafie din cadrul UNATC București și bursier al prestigiosului program danceWEB din Viena, Arcadie și-a construit o carieră care traversează granițele culturale și estetice. A performat la Bienala de Arte de la Veneția, a fost dansator în Gigi Căciuleanu Romania Dance Company și a colaborat cu English National Ballet la Londra și cu Battery Dance Company la New York.
Dincolo de scenă, Arcadie este fondatorul și managerul LINOTIP – Centru Independent Coregrafic, creat în 2016 în inima cartierului creativ bucureștean, la Palatul Universul. LINOTIP funcționează ca un spațiu viu al experimentului și al formării artistice: aici sunt montate spectacole, sunt organizate workshopuri pentru profesioniști și amatori, și e cultivată continuu o comunitate de artiști interesați de explorarea corpului, a mișcării și emoției.
Recunoașterile primite de-a lungul anilor (de la UNACOR, AFCN și UNITER până la Premiul CNDB pentru contribuția adusă dansului contemporan) confirmă nu doar valoarea artistică a proiectului, ci și impactul său cultural. În viziunea lui Arcadie Rusu, dansul are puterea de a transforma oamenii, de a-i face mai buni, mai visători, mai conștienți. Iar această credință se regăsește în tot ceea ce construiește, fie că vorbim despre spectacolele sale cu titluri precum Mind Control, BABEL, OMEN sau NIJINSKI – Agonie și Extaz, fie despre munca de zi cu zi din LINOTIP, unde dansul devine limbaj comun și spațiu de întâlnire între discipline. Tocmai datorită activității sale mi s-a părut necesar să vorbim puțin despre libertatea mișcării și despre felul în care dansul contemporan poate reflecta și transforma realitatea.
Ce înseamnă pentru tine LINOTIP? E un centru coregrafic sau un organism viu, care respiră prin toți cei care creează și vin aici?
Este și una și alta, dar mai mult de atât fiecare eveniment sau activitate pe care o desfășurăm face parte dintr-un spectacol mai mare, ongoing. Este un vis care se împlinește, se materializează prin pregătirile noastre de a crea evenimentele relevante pentru oferta culturală locală.
Când gândești un spectacol, pornești mai întâi de la corp, de la emoție, de la idee sau de la o întrebare despre lume?
Sunt foarte mulți parametri de care țin cont atunci când creez un spectacol, nu am neapărat o ordine exactă, dar îmi place să iau în calcul tot felul de detalii și să gândesc pe mai multe planuri. Oricare ar fi ordinea, în primul rând caut să spun mereu o poveste prin dans, prin relație și raport scenic. Mă interesează foarte mult atmosfera spectacolului, îmi folosesc experiența de coregraf, light designer și regizor de mișcare în același timp. Pe parcurs am ajuns să înțeleg mai bine limbajul pe care îl construiesc în spectacole, înțelegând chiar felul în care acesta accesează imaginația sau emoția spectatorului.
Legat de corp, încerc să caut mișcări, forme noi, pe care să le aduc în vocabularul meu de mișcare, iar de acolo să pot construi formule diferite, ca și cum ai inventa alte cuvinte pe care, dacă le formulezi într-un context coerent, ceilalți le vor înțelege prin deducție și interpretare. Pentru mine scena este un loc de confesiune, de adevăr, la care publicul este martor. Emoția încerc să o creez prin corporalitate, relație și dans. Corpul este în egală măsură puternic, dar și fragil, iar între aceste două extreme sunt conservate toate trăirile și emoțiile noastre.
Dansul poate fi un limbaj mai onest decât cuvintele? Cum ai descrie adevărul pe care mișcarea îl scoate la suprafață?
Este un adevăr autentic pe care nu îl observăm adesea sau îl evităm, raportându-ne în principal la comunicarea prin cuvinte. Mă refer la faptul că noi de fapt comunicăm foarte mult prin corp și în viața de zi cu zi, de cele mai multe ori fără să realizăm că o facem. Toți avem deja setat, antrenat, un limbaj personal de comunicare prin gesturi, mișcări. Pornind de aici, încerc să fac publicul să fie conștient, să înțeleagă ce se întâmplă dincolo de cuvinte, apoi îl duc și mai departe prin a-i accesa imaginația și latura lui creativă.
Mind Control a fost o bornă importantă în parcursul tău. Crezi că dansul are puterea de a reconfigura modul în care oamenii își privesc propria viață?
Mind Control a fost primul meu spectacol (spectacol de licență premiat pentru cel mai bun spectacol în gala absolvenților UNATC), practic cu el m-am lansat și acest lucru a însemnat mult pentru mine. Da, dansul ne poate schimba enorm în bine dacă este practicat ca formă de exprimare artistică profesională și chiar ca practică pe care oricine și-o poate include în viața de zi cu zi printr-o reflecție de generozitate și compasiune față de ceilalți. Dar în ambele cazuri există și unele riscuri, pericole… Și anume, să nu uităm că suntem oameni, iar natura supraviețuirii noastre, a educației noastre se manifestă prin competitivitate, comparație și exagerată nevoie de validare. În această perspectivă, de multe ori dorința nu este de a fi mai bun decât am fost ieri, ci de a fi mai buni decât ceilalți sau de a fi primii, ceea ce iarăși este o iluzie temporară, pentru că mâine va veni o zi în care, pe acest principiu, vine următorul. De aceea este foarte important să înțelegem competitivitatea ca pe un stimul constructiv, care se cumulează în evoluția noastră personală, nu ca pe o luptă pentru un simplu moment trecător de glorie.
Ca manager, ești între două lumi: arta, care cere libertate, și realitatea financiară, care cere structură. Cum negociezi tensiunea dintre vis și sustenabilitate?
Înainte de LINOTIP eram 90% artist, lucram mai mult din intuiție și instinct, mă interesa doar să scot un spectacol bun… Odată cu LINOTIP mi-am dezvoltat și latura managerială și de antreprenoriat cultural, care poate până atunci suna ca ceva cu care nu aș fi vrut să am vreo legătură… Am învățat că spectacolul este o producție, un produs pe care trebuie să îl vând, pentru care publicul plătește bilet, consumă timp și resurse. Mereu am avut și am un mare respect pentru public, pentru el creez și asta nu îmi ia deloc din libertatea de creație, dimpotrivă mă provoacă să estimez care vor fi reacțiile și emoțiile, stările spectatorului.
Ce fel de comunitate ți-ai dorit să formezi la LINOTIP și ce ai descoperit despre oameni, lucrând cu ei zi de zi?
Mereu am visat la o familie artistică, la un grup de oameni care se adună și rămân împreună pentru mult timp, ajungând la o evoluție comună profundă, artistică, umană, filosofică. Poate că visul meu s-a împlinit parțial în acest moment, am trăit acest sentiment de multe ori, am rămas cu câțiva oameni foarte apropiați și am acceptat ideea de dinamică organică. Unii artiști stau mai mult, alții mai puțin, în funcție de căutările, interesele și mizele lor. Iar acest lucru nu este neapărat ceva rău, fiecare are dreptul să își exploreze propriul vis și drum în viață. Eu, în schimb, îmi păstrez latura de apartenență pentru că meseria noastră nu este una individuală, cum ar fi a unui poet, pictor, compozitor, ci este una de grup, de încredere, de completare, de generozitate.
Coregrafia poate fi văzută ca un mod de a gândi spațiul. Cum simți spațiul LINOTIP: este o scenă, un laborator, un sanctuar?
Când am fondat LINOTIP am înțeles din prima că, pe lângă nevoile mele de artist și ale echipei noastre, acest spațiu poate oferi mult mai mult publicului larg, dar și altor artiști, atât consacrați, cât și emergenți. Mi-am dat seama că există loc și pentru alții dacă, bineînțeles, se încadrează direcției noastre artistice și raportului de respect față de spațiu, de spectator, și sunt în căutare de o anumită calitate în ceea ce creează. Din acest motiv l-am numit și Centru Coregrafic. Pentru mine LINOTIP este un Templu al Dansului, iar Dansul este religia mea, este portalul dintre realitate și imaginar.
Ce se întâmplă între dansator și spectator în timpul unui spectacol? Este un schimb de energie, o formă de comunicare sau chiar o co-creație a momentului?
Între dansator și spectator există o magie telepatică, hipnotică uneori, care se caracterizează prin conectare şi prin controlul prezentului. De obicei spectatorul este deschis, neștiind cum se vor derula lucrurile. Pentru mine este foarte importantă structura spectacolului, a momentelor, a coregrafiilor, a dramaturgiei și tehnicilor de a surprinde și de a mă juca cu suspansul. Aici vorbesc despre convenții: creierul nostru vrea să descifreze, să înțeleagă ce se întâmplă, despre ce este vorba, să simtă, să dețină controlul… Dacă totul este evident și descifrabil în anticipare, atunci devine plictisitor. Dacă nu înțelege nimic, devine frustrant… Dar dacă măsurile sunt „corecte”, el te urmează. Apoi când spectatorul crede că a înțeles și s-a obișnuit cu convenția ta dacă schimbi total paradigma, convenția, el redevine concentrat, pentru că începe să piardă noțiunea logicii pe care i-ai propus-o și cu care s-a obișnuit. Important, din punctul meu de vedere, este să nu îl pierzi în toată această călătorie.
Multe dintre spectacolele tale au teme tensionate: de la proces, nesomn la promisiuni, frici. Este dansul o formă de catharsis pentru tine și pentru public?
Mereu mă întreb dacă temele care mă macină pe mine sunt personale sau includ și experiențele, problemele celorlalți… Pentru că acest detaliu mă interesează foarte mult, încerc să îmi păstrez și perspectiva critică a unui spectator naiv care nu a văzut niciodată subiectul. Subiectele abordate în dans pot avea multe feluri de a fi transpuse, sunt multe ingrediente pe care le folosesc, dar mereu îmi dau voie să risc, deși de cele mai multe ori este un risc calculat. Calculat în ideea că urmăresc conectarea imaginarului comun, din care fiecare spectator se duce în propria imaginație cu ce vede, simte și corelează cu propriile trăiri, și experiențe de viață. Da, dansul poate fi o formă de Catharsis, o călătorie.
Ca artist, cum știi că o idee s-a transformat în ceva viu, în ceva care merită pus pe scenă?
Am niște filtre personale, pot să intuiesc potențialul de abordare a unor idei care pot fi de context social-politic al vremurilor în care trăim sau sunt subiecte care pot fi general valabile pentru că trec dincolo de problemele imediate. Uneori îmi place și accept și comenzi, mă provoacă atunci când un alt producător mă invită să creez un spectacol pe care și-l dorește în stagiune. Uneori negociez subiectul, alteori pur și simplu este o propunere pe care o primesc și o abordez cu cea mai mare seriozitate, îmi place să ies din zona de confort, să mă adaptez și să caut transpunerea acestui subiect în dans prin ochii și imaginația mea. Oricum simt că de fiecare dată o iau de la zero cu fiecare nou spectacol. Încerc să uit tot ce știu și să apelez cât mai puțin la ingredientele pe care deja le am la îndemână. Uneori simt că mi se leagă foarte ușor și coerent ideile, alteori este un travaliu chinuitor până ajung să simt că ceea ce fac are o calitate.
Lucrezi cu dansatori, actori, artiști vizuali, muzicieni. Ce te atrage în dialogul cu alte discipline și cum îți modelează acestea propria viziune coregrafică?
Scena zilelor noastre, ca loc de exprimare, este un spațiu complex și multidisciplinar, deși am vorbit până acum foarte mult despre dans; mie îmi place să combin, să completez într-o simbioză echilibrată dansul cu alte arte. În primul rând, consider că un om care urcă pe scenă are datoria de a se dezvolta pe sine în mai multe direcții. Să ai capacitatea să dansezi, să spui un text, să cânți cel puțin la un instrument etc. îți deschide mult mai multe orizonturi și posibilități de exprimare. Așadar atunci când concep un spectacol îl gândesc pe mai multe planuri pânǎ obțin o viziune asupra întregului.
Cum vezi viitorul dansului contemporan în România? Este nevoie de mai multă educație a publicului, de mai mult sprijin instituțional sau de mai mult curaj din partea artiștilor?
Aici avem 2 aspecte foarte importante: zona dansatorilor și a coregrafilor independenți, care au crescut ca număr în ultimii ani, și zona instituțiilor finanțate de stat, care a stagnat, s-a degradat sau sunt mereu la limita de dizolvare sau comasare. Zona finanțată de Ministerul Culturii: CNDB, Opere, Operete etc, la care în anumite cazuri se implică și autoritățile locale, care, din păcate, nu numai că nu crește și nu se dezvoltă, ci se confruntă cu tăieri permanente de bugete. Aici specific că nu există nicio companie de dans contemporan finanțată de stat. Zona independentă, care nu are nicio finanțare, cu excepția câtorva gonduri, cu precădere AFCN, sau alte fonduri locale, la care poți să aplici strict pe proiecte, dar la care nu ai nicio siguranță că iei finanțare, iar birocrația lor este incredibil de greoaie.
Și totuși scena dansului contemporan independent s-a dezvoltat și a crescut incredibil în ultimii 9 ani. Viitorul dansului contemporan din România este în creștere și crește frumos, organic. Acum 9 ani, LINOTIP era cam singurul spațiu independent de dans contemporan, iar acum sunt asociații și spații în mai multe orașe. De asemenea, numărul publicului și al practicanților la workshopuri de dans a crescut. Dansul devine, ușor-ușor, „la modă”.
În momentele în care trebuie să iei decizii grele pentru LINOTIP, te bazezi mai mult pe rațiune, pe intuiție sau pe ceea ce simți că este dansul corect pentru direcția centrului?
LINOTIP este un organism viu, o corabie care în această călătorie are parte de multe schimbări climatice, economice, de multe emoții și eforturi de supraviețuire, dar care, cel mai important lucru, are credința și determinarea noastră de a descoperi noi continente, de a avea noi pasageri cu experiențe unice. În toți acești ani, cred că am învățat foarte multe lucruri legate de management, de marketing, de organizare, de administrare etc. Îmi folosesc toate skill-urile ca să adaptez această călătorie la toate provocările vremurilor în care trăim.
Ce înseamnă pentru tine libertatea în dans? Este o stare de corp, o atitudine față de lume sau un fel de a te desprinde de gravitația așteptărilor sociale?
Pentru mine, libertatea în dans este puterea de a-ți da voie să te expui, să treci peste ceea ce înseamnă personal; este asumare, acceptare, este căutare dincolo de corp.
Dacă te-ai gândi la LINOTIP ca la o metaforă pentru umanitate, ce ar fi? O comunitate în continuă mișcare, un dans de rezistență sau o formă de rugăciune colectivă?
Aici este o mică taină personală: Pentru mine LINOTIP este sala Dansului din Palatul UNIVERSUL, de care eu și echipa mea avem grijă. (LINOTIP Centru Independent Coregrafic se află în fosta Tipografie Universul, care face parte din Palatul UNIVERSUL).