Fotografie de R.M. Naeem
Read this interview in English
Vizita recentă la expoziția „The Shifting Gaze” de la Celula de Artă, semnată de Aqeel Abbas, a funcționat ca o extensie directă a ideilor articulate în acest interviu: un spațiu în care „acasă” nu mai apare ca un punct fix, ci ca o stare instabilă, modelată de mișcare, memorie și experiență. Discuția noastră confirmă că pentru artist, ideea de „acasă” este profund influențată de istoria migrației, de experiența personală a deplasării și de tensiunea dintre locuri. „Acasă” devine astfel un proces continuu, o construcție emoțională și cognitivă în permanentă transformare.
Atât expoziția, cât și interviul conturează o practică artistică situată la intersecția dintre artă și știință. Pentru Aqeel Abbas, utilizarea datelor și a instrumentelor tehnologice nu anulează experiența estetică, ci o deschide către alte moduri de înțelegere. În același timp, această abordare ridică întrebări despre putere: cine privește, cine este privit și cum influențează tehnologia aceste relații.
Fotografie de Aurelia Tymińska
În expoziția ta, „acasă” pare mai degrabă un proces decât un loc fix. Cum ai defini această transformare interioară a ideii de „acasă”?
Împărțirea Indiei și Pakistanului în 1947 a divizat o masă terestră în două națiuni. Această separare a consolidat și ideologii distincte, pe măsură ce oamenii au căutat un „acasă” autentic, unde să-și poată practica credințele și păstra cultura. În copilărie, am auzit multe povești despre această împărțire, în care „acasă” apărea ca o întrebare nerezolvată — dacă este ceva fix sau mereu în schimbare. Ambiguitatea s-a intensificat în anii ’70 și ’80, când mulți sud-asiatici au migrat pentru muncă, mai ales în Orientul Mijlociu. Tatăl meu a făcut parte din acest val, petrecându-și mare parte din viață departe de familie și de casă. Din acest motiv, am trăit o stare de dezorientare, fiind mereu între locuri.
Al treilea și cel mai recent punct de cotitură în această transformare interioară a apărut când m-am mutat în Polonia pentru cercetarea mea doctorală. După mai bine de doi ani aici, am simțit deja o schimbare emoțională majoră. Mișcarea constantă — fie fizică, fie cognitivă — te poate face să simți că nu aparții nicăieri sau, poate, peste tot. Astfel, ideea mea de „acasă” nu mai înseamnă un loc fix. Nici dimensiunea mea artistică și emoțională nu acceptă interpretări rigide. Văd acum „acasă” ca pe o stare tranzitorie, care evoluează continuu, modelată de emoții și de cerințele vieții cotidiene.
Lucrările tale sugerează că percepția nu este neutră, ci modelată de spațiu și experiență. În ce moment ai realizat că „a vedea” este deja o formă de interpretare?
A trăi într-o societate postcolonială adaugă o dimensiune de diversitate experienței creative. Perioada post-migrație le-a permis artiștilor să experimenteze mediul și din perspectiva colonizatorului, ceea ce a introdus o nouă dimensiune în practica lor, modelată de două forțe opuse. Am devenit interesat de acest lucru încă din primii ani de studii în arte plastice. Texte precum Ways of Seeing (1972) de John Berger și The Society of the Spectacle (1967) de Guy Debord mi-au influențat puternic modul inițial de a înțelege societatea și cultura. Am început să-mi analizez propriile experiențe.
După absolvire, am realizat că viața într-un spațiu postcolonial creează un spațiu liminal. Spațiul dintre locuri a devenit mai important pentru mine decât locurile în sine. El modelează memoria și privirea, conectând două spații și tot ce se află între ele. Mă raportez aici la conceptul de „al treilea spațiu” al lui Homi K. Bhabha — o intersecție a hibridității, o forță ambivalentă între memorie și loc. Consider acum că deplasarea între locuri generează o tensiune — o energie intrinsecă ce modelează modul în care vedem lumea. În acest sens, spațiul fizic în care trăim devine mai puțin important. Spațiul liminal, tranzitoriu, devine esențial, consolidând ideea unui „acasă” non-fizic, definit de experiență și percepție.
Blended I, fotografie de Andranik Sahakyan
Folosirea metodelor biometrice introduce o dimensiune științifică în practica ta. Crezi că datele pot surprinde ceva autentic din experiența estetică?
În 1999, neurobiologul Samir Zaki a introdus termenul de „neuroestetică”, declanșând dezbateri majore despre autenticitatea experiențelor estetice. El propunea o abordare științifică pentru a măsura modul în care percepem și reacționăm la artă. Spre deosebire de judecata tradițională, această metodă analizează modul în care creierul, la nivel sinaptic, interpretează imaginile și generează sens. Această perspectivă neobișnuită oferă o cale mai obiectivă de studiere a percepției. Am descoperit conceptul în urmă cu aproximativ patru ani, în timp ce căutam surse pentru propunerea mea doctorală. Până atunci, alte abordări mi se păreau limitative. Neuroestetica mi-a schimbat modul de gândire, orientându-mă spre fundamentele biologice ale percepției și spre folosirea metodelor științifice în rezolvarea problemelor artistice. Consider această abordare drept o posibilitate, nu o soluție finală, care deschide noi moduri de a înțelege arta și percepția.
Tranziția între culturi implică o renegociere constantă a identității. Simți că identitatea ta devine mai fragmentată sau mai flexibilă în acest proces?
Deplasarea între culturi poate afecta profund sentimentul de apartenență. Creează adesea senzația unei apartenențe parțiale sau a unei prezențe incomplete. Identitatea poate deveni fragmentată pe plan social, cultural și cognitiv, generând senzația de a fi prins într-un „no man’s land”. În același timp, acest proces permite descoperirea unor părți ascunse ale sinelui. Contextele nefamiliare dezvăluie dimensiuni noi, dinamice și uneori ambigue ale personalității, oferind oportunități de extindere a capacităților creative și a convingerilor.
Fotografie din arhiva personală a artistului Aqeel Abbas
Conceptul de gaze din titlul proiectului implică și o dimensiune a puterii. Cine privește și cine este privit în lucrările tale?
Conceptul de „privire” m-a interesat mereu în artă. Îmi amintesc lecturile din Ways of Seeing (1972) și About Looking (1980) de John Berger, care mi-au influențat gândirea despre vedere și producerea sensului. Lecțiile lui Władysław Strzemiński despre teoria vederii analizau relația dintre ochi și creier și modul în care sensul apare din percepția vizuală și sistemele de cunoaștere. De la Camera Obscura până la conceptul de „gaze”, aceste teme rămân centrale în arta contemporană.
Cred că „privirea” depășește simpla observație pasivă. Ea permite investigarea modului în care percepem intern. Tehnologiile noi, precum eye-tracking-ul, conectează vederea cu înregistrarea și analiza în timp real a informației vizuale. Acest lucru ridică întrebări despre cine privește, unde este direcționată privirea și cum se separă de obiectul observat. Actul de a privi introduce o dimensiune a puterii, determinată de accesul la tehnologie și de capacitatea de a interpreta datele.
Există o tensiune între experiența subiectivă și încercarea de a o măsura obiectiv. Cum negociezi această contradicție în procesul tău artistic?
Această contradicție poate deveni o problemă metodologică și poate perturba cercetarea. Totuși, poate fi gestionată prin crearea unui dialog între inteligența emoțională și mediu. Atunci când folosesc instrumente științifice în laborator, multe alegeri subiective sunt ghidate de instrumente și procesele lor. Tehnologia nu doar stabilește metoda, ci modelează și direcția cercetării creative, necesitând o anumită reținere — acceptarea faptului că instrumentele pot influența rezultatul.
În schimb, în afara laboratorului, când lucrez cu datele — sub formă de numere și coduri — îmi recuperez autonomia artistică. Aici intervin libertatea creativă și interpretarea. Fiecare mediu implică propriile limite subiective și obiective; esențial este modul în care permitem acestor medii să comunice și să co-configureze rezultatul final.
În ce măsură schimbarea spațiului modifică și modul în care iei decizii artistice, nu doar ceea ce percepi?
Schimbarea spațiului influențează în mod cert capacitatea de a lua decizii artistice, aducând atât provocări, cât și oportunități. Această problematică implică mai multe variabile: gradul de legătură cu locul de origine, nivelul de acceptare socială și culturală într-un spațiu nou, precum și accesul la resurse și tehnologii.
Se ridică astfel o întrebare centrală: cum formulează artiștii judecăți estetice și coerență în preferințele lor atunci când se deplasează între culturi? Lucrul într-un mediu dotat cu aparatură științifică presupune dezvoltarea unor metode noi și o practică fluidă, parțial centrată pe mașină. Toate aceste variabile contribuie la modelarea deciziilor artistice. Noutatea constă în înțelegerea modului în care percepem arta și luăm decizii în contexte de mobilitate.
„Altundeva” poate fi uneori o stare de alienare, dar și una de libertate. Pentru tine, acest spațiu intermediar este mai degrabă incomod sau fertil?
Prin ideea de „al treilea spațiu”, identitatea poate deveni fragmentată, dispersată simultan în mai multe locuri. O analiză atentă a lucrărilor mele relevă două forțe opuse. Pe de o parte, amprentele lichide realizate cu ceai și cafea sunt fluide, imprevizibile și modelate cultural. Pe de altă parte, liniile biometrice generate prin eye-tracking sunt precise și cuantificabile. Această tensiune vizuală creează un dialog între libertatea artistică și raționalitatea științifică, între emoție și matematică, între rădăcină și dispersie. Consider acest spațiu intermediar fertil, dinamic și uneori dureros, dar esențial pentru practica mea.
Fotografie de Aurelia Tymińska
Practica ta pare să pună sub semnul întrebării ideea unei identități artistice stabile. Crezi că un artist trebuie să rămână recognoscibil sau să se transforme constant?
Aș vorbi mai degrabă despre o identitate artistică în evoluție. De-a lungul istoriei, practica artistică a trecut prin numeroase momente de transformare — de la invenția sticlei ca material până la apariția computerului și, mai recent, a inteligenței artificiale. Aceste schimbări au extins modul în care ne înțelegem pe noi înșine și lumea. Pentru mine, importantă este conștientizarea acestei dinamici continue și explorarea modului în care mediile și gândirea se transformă. Încerc să investighez mecanismele comportamentului artistic și impactul lor asupra practicii creative.
Dacă „acasă” devine o construcție mobilă, mai există un punct de întoarcere sau doar o serie de tranziții continue?
Este dificil de oferit un răspuns definitiv, deoarece o astfel de întrebare ar putea fi rezolvată doar odată cu finalizarea evoluției umane. Totuși, se poate spune că limitele neuroștiințelor, în raport cu natura nelimitată a creativității, nu reprezintă o simplă opoziție, ci indică o înțelegere mai profundă a sinelui.
Capacitatea noastră de a aprecia creativitatea rămâne incompletă fără înțelegerea proceselor prin care aceasta apare. Domeniul este încă la început și deschide o nouă zonă de cunoaștere, în care experiența artistică este analizată împreună cu dimensiunile cognitive și comportamentale. Mai este mult de explorat înainte de a ajunge la concluzii clare.