Andrei Moran-Nae este una dintre vocile acelea articulate ale mediului academic românesc, lector universitar la Universitatea din București și autor al volumului Immersion, Narrative, and Gender Crisis in Survival Horror Video Games (Routledge, 2021). Cercetările sale, axate pe jocurile video, identitate culturală și reprezentările postcoloniale, l-au plasat în dialog cu rețele academice internaționale și i-au confirmat convingerea că aceste medii narative merită luate în serios ca formă de artă.

În interviul de față, am pornit discuția de la gestul său recent de a renunța la cursul pe care îl preda la UNATC, o decizie calculată, nu emoțională, ca răspuns la remunerația simbolică pentru munca depusă. Așa am ajuns să problematizăm tensiunea dintre vocație și supraviețuire și cât de departe putem merge cu sacrificiul personal pentru un sistem care continuă să submineze financiar educația. Până la urmă, cum putem construi un mediu academic în care profesorii să fie motivați, iar studenții să beneficieze de predare de calitate?

În urma unei postări pe Facebook, am văzut că ai renunțat la cursul de la UNATC din cauza unei plăți care pare mai degrabă simbolică decât reală. Nu e acesta un semnal că în România cultura și educația au devenit, cu adevărat, muncă de voluntariat?

În primul rând, aş dori să precizez că plata este unul dintre motivele pentru care nu mai continui colaborarea cu UNATC, celelalte motive ţinând de noile mele obiective profesionale, dar cu siguranţă plata a fost un criteriu important. Dacă aceasta nu ar fi fost simbolică şi ar fi reflectat nivelul de complexitate a muncii, cred că aş fi continuat în ciuda noii direcţii în care va merge cariera mea. Revenind la întrebarea pe larg, despre cultură în general nu mă pot pronunţa deoarece nu ştiu exact situaţia financiară, dar din ce aud este departe de a fi grozavă. În educaţie la nivel de salarizare pentru titulari, lucrurile stau mai bine. Problema este însă că în foarte multe şcoli şi universităţi mereu apar ore neacoperite de normele titularilor. Aceste ore trebuie ţinute de cineva, fie de către titulari, fie de către colaboratori externi şi pentru aceste ore plata este neglijabilă. Deşi teoretic nimeni nu te poate obliga să iei aceste ore, practic nu prea ai de ales deoarece ar fi nedrept faţă de colectivul din care faci parte fiindcă unii colegi ar ajunge să ţină un număr absurd de mare de ore şi ar fi nedrept şi faţă de elevi sau studenţi.

Ce înseamnă pentru tine să predai despre jocuri video într-un sistem care încă le consideră joacă, nu cultură? Nu e acesta, în sine, un act de rezistență?

Nu cred că am întâlnit vreodată pe cineva din sistem care să conteste validitatea materiilor pe care le predau. În general, toată lumea pare interesată să afle despre ce este vorba şi este încântată că există cursuri care abordează jocurile video din perspectiva ştiinţelor umaniste. În acelaşi timp, experienţa mea cu mediul academic românesc este limitată deoarece mai ales după doctorat m-am concentrat aproape exclusiv pe dezvoltarea reţelei mele academice cu colegi din afara ţării, aşa că în mod previzibil, la nivel naţional, relaţiile academice pe care le-am stabilit au fost rezultatul unei convergenţe naturale de interese ştiinţifice. 

Filosofii ne-au învățat că libertatea se exercită prin gesturi radicale. Putem privi renunțarea ta la curs ca pe un act de revoltă, un nu care ar trebui să răsune în întreg mediul universitar?

În general, deciziile profesionale pe care le iau sunt foarte calculate, evit să iau decizii emoţionale. Dar cu siguranţă plata cu ora în mediul universitar (şi presupun, şi pre-universitar) este de mulţi ani revoltător de mică şi poate ar fi momentul să discutăm la nivel de ţară dacă acest model este funcţional. Fiindcă inevitabil plata cu ora indirect duce la o subminare a venitului pentru orele din norma de titular. Aici aş dori să insist asupra faptului că, deşi situaţia poate varia de la caz la caz, sunt sigurx că universităţile ar plăti mai bine dacă ar avea de unde. Dar când guvernul României din 2011 de când este stipulat în lege 6% din PIB pe educaţie nu reuşeşte să aloce acest procent, nu te poţi aştepta la mai mult. Acum ni se cere să strângem cureaua şi mai mult? Mi-e teamă că ne vom sufoca.

Există o tensiune între vocație și supraviețuire. Până unde e sănătos să mergem cu sacrificiul personal în numele educației? În ce punct devine gestul de a continua o complicitate cu un sistem care umilește specialistul?

Munca în educație este în primul rând muncă fiindcă raportul cu instituţiile educaţionale este stabilit printr-un contract de muncă. Cu riscul de a vorbi ca un filosof german de secol XIX care seamănă cu Moş Crăciun, cred că este în interesul nostru, al cadrelor didactice, să conştientizăm că înainte de toate suntem angajaţi şi că angajaţii trebuie plătiţi pentru orele muncite. Restul, onoare, altruism, dedicaţie, etc. sunt valori importante, dar în absenţa unei plăţi bune şi a unor condiţii de muncă adecvate sunt doar vorbe goale. Sunt vorbe goale pentru că, dacă chiar îţi pasă de elevi şi studenţi, atunci vei realiza că nu poţi face o treabă bună când eşti plătit prost şi ai condiţii de muncă proaste. După cum spuneam şi în postarea mea, am renunţat la colaborarea cu UNATC şi pentru că la o asemenea plată simţeam că nu pot avea motivaţia de a face o treabă bună. Altfel spus, nu cred în ideea că a fi profesor necesită sacrificarea pe altarul educaţiei pentru că primii care vor avea de suferit vor fi beneficiarii pentru care tu crezi că te sacrifici.

Într-o țară unde cultura e subfinanțată, iar intelectualii par obligați să fie dascăli, activiști, jurnaliști, curatori etc. în același timp, cum vezi această suprasolicitare structurală? Mai avem energie să fim și gânditori liberi?

O întrebare foarte grea. Nu cred că putem separa gândirea de contextul în care trăim. Problema ar fi în ce măsură munca noastră este una care să încurajeze gândirea, creativitatea şi sociabilitatea noastră sau una care să ne izoleze.

Cursul tău nu era doar o fereastră culturală, ci un instrument critic pentru a înțelege cum funcționează lumea digitală. Crezi că absența lui va lăsa acum studenții mai vulnerabili în fața manipulării din media și entertainment?

Cu un curs nu se face primăvară şi, oricum, gândirea critică drept competenţă transversală se dezvoltă în contexte formale şi informale largi. Nu cred că materia pe care o predam este absolutul gândirii critice fără de care viitorii dezvoltatori de jocuri video nu vor putea să creeze jocuri care să arate o conştientizare a impactului social pe care le pot avea. Pe de altă parte, cred că cursul pe care îl ţineam avea calitatea de a le oferi studenţilor o perspectivă şi o direcţie care să îi ajute în practica lor profesională să înţeleagă jocul video nu doar ca produs comercial de entertainment, ci şi ca mijloc de comunicare artistică, socială, politică, etc. Dar am colegi foarte buni la UNATC, sunt convinsx că cine îmi va lua locul va face o treabă bună şi, oricum, dacă mă vor invita să ţin un atelier, o voi face cu mare drag. Altfel, continui să ţin un curs similar la Universitatea din Bucureşti unde sunt titular şi curând probabil voi anunţa o nouă colaborare. Cum spuneam mai sus, doresc să schimb traiectoria mea profesională într-o manieră care cred că va aduce un surplus de vizibilitate şi impact rezultatelor cercetării mele.

Dacă ar fi să convingi un rector sau un ministru că acest tip de educație contează, și că trebuie plătită corect, ce argument ai folosi? Apelul la morală, la progres, la economie?

Apelul la morală, clar. Educaţia e muncă şi munca trebuie să nu fie exploatare. A nu fi exploatare înseamnă a asigura un venit care să nu facă acoperişul de deasupra capului, hrana, sănătatea şi accesul la cultură surse de anxietate şi a asigura condiţii de muncă ce să permită profesorului să aibă rezultate bune. Ori după o oră de predare la o universitate din ţară în regim de colaborator extern nu îţi vei permite să cumperi o carte. Abia asta mi se pare super trist. 

În prezent, studiile de gen, media studies sau game studies sunt demonizate. Nu cumva tocmai aceste discipline pot deveni spații de libertate, de respirație critică?

Mai degrabă studiile de gen sunt demonizate pentru că ele contestă în mod fundamental o ierarhie socială între bărbaţi, femeie şi alte identităţi de gen pe care mulţi cetăţeni ai acestei ţări (şi nu numai) o consideră naturală, bună şi necesară. Or, ea nu e nici naturală, nici bună, nici necesară. Educaţia media şi ludologia nu par să aibă aceeaşi reputaţie negativă. 

Filosofic vorbind, crezi că profesorul are datoria de a rămâne în sistem, oricât de prost ar fi plătit, doar pentru a menține viu focul cunoașterii sau are, din contră, datoria de a pleca, pentru a arăta că focul nu poate arde fără combustibil?

Nu ştiu dacă datoria este cuvântul ideal pentru că fiecare caz este diferit. Dar cu siguranţă trebuie să nu normalizăm ideea sacrificiului pe altarul educaţiei. Vrei educaţie de calitate, colectezi taxe şi impozite (vezi deja antologica noastră evaziune fiscală la TVA), implemenzi un regim de taxare măcar la nivelul altor ţări din OCDE (vezi regimul fiscal mult prea blând faţă de marile averi şi marele capital) şi apoi plăteşti şi oferi condiţii. Apoi vine răbdarea, că educaţia nu e fabrică de chibrituri. 

Ce pierdem, ca societate, atunci când oamenii de cultură acceptă acea muncă gratis ca pe o normalitate? Pierdem bani sau pierdem demnitatea actului cultural?

Pierdem calitatea procesului educaţional. Fiindcă sacrificiul ţine o săptămână, două, dar când trebuie să mergi la dentist, nu vei plăti cu sacrificiul. 

Cum putem transforma frustrarea profesorilor prost plătiți într-o mișcare colectivă, nu doar într-un șir de gesturi individuale de renunțare? E nevoie de un nou tip de solidaritate academică?

Nu ştiu dacă ne trebuie un nou tip de solidaritate, ne trebuie solidaritate punct. În momente precum acestea, e important să ne vedem interesul comun de colectiv profesional. Sindicatele nu sunt ideale (ce e ideal, până la urmă?) şi fără de pată, dar faptul că le avem e mai decât dacă nu le-am avea. De asemenea, trebuie să lăsăm la o parte orice motiv de divizare. Avem tot timpul din lume să ne certăm şi să ne criticăm unii pe alţii după ce avem o plată bună şi condiţii de muncă adecvate. 

Jurnaliștii culturali scriu adesea pro bono (la fel ca mine, acum hahaha) pentru a ține viu un peisaj care altfel ar dispărea. Suntem deja într-o economie paralelă a culturii bazată pe sacrificiu personal? Oare cât poate dura asta?

Va dura pentru că aici e vorba şi de recunoaştere socială şi prestigiu. Deseori, acestea pot duce ulterior la diferite colaborări lucrative. Pentru multe persoane, recunoaşterea socială e chiar mai importantă decât venitul. Şi nu spun acest lucru în spirit critic, e doar o constatare. 

Dacă ar fi să scrii un manifest pentru toți profesorii și cercetătorii din România, care ar fi primul rând din el?

Educaţia e muncă, munca nu are voie să fie exploatare. 

În final, ce ți-ar plăcea să rămână din gestul tău de a renunța la acest rol: scandalul de moment, așa cum a fost și cu alte flame produse în presă, sau este de fapt o întrebare care e musai să macine conștiința celor care decid bugetele educației?

În mod ideal, m-aş bucura dacă s-ar discuta despre situaţia colaboratorilor externi cu accent pe soluţiile ce pot fi găsite la nivel naţional pentru îmbunătăţirea plăţii. Şi, nu, mărirea normelor titularilor pentru reducerea numărului de ore neacoperite nu este o soluţie.