În cadrul proiectului „FakeNews: Ghid de Supraviețuire”, tinerii au explorat prin exerciții vizuale, jocuri de rol și discuții deschise modul în care imaginile și mesajele online ne pot influența percepțiile. Atelierul coordonat de Alina Tofan a devenit un spațiu în care adolescenții au descoperit cum se construiesc identitățile digitale și de ce e important să privim critic conținutul care ne înconjoară. În interviul de mai jos, Alina vorbește despre proces, reacțiile tinerilor și ce înseamnă educația vizuală în era fake news.

Cum putem vorbi despre adevăr într-un timp în care totul poate fi editat, filtrat, rescris?

Trăim în era în care accesul la informație e mai facil ca niciodată și totuși e tot mai greu de filtrat ce e adevărat și ce nu. În acest context, adevărul nu mai e ceva fix, ci devine un construct fragil, care depinde de surse, percepții, de intențiile celor care comunică și de capacitatea noastră de a ne folosi gândirea critică. Cred că adevărul nu e sau nu mai e deloc fix, ci ne forțează să chestionăm permanent sursele și intențiile. În ciuda acestor lucruri, empatia și gândirea critică rămân esențiale, experiența directă de a cunoaște, de a trăi și de a experimenta. Problema cea mai mare rămâne cea a  emoțiilor care ne fac să acționăm impulsiv. De cele mai multe ori, oamenii aleg adevărul care urmează propriile lor convingeri, care le convine. Trec foarte ușor de la a se întreba dacă ceva e adevărat, la dorința de a avea dreptate și atât. Cred că avem nevoie de etică în a decide ce e adevărul.

Ce înseamnă, pentru tine, „supraviețuire” în spațiul informațional? Este vorba despre protecție, despre luciditate sau despre curajul de a întreba?

Înseamnă gândire critică, să cunoști oameni diferiți de tine, să asculți, să te informezi din mai multe surse și mai ales să rămâi sincer cu valorile pe care le pretinzi de la alții, pe care vrei să le vezi în lume. Supraviețuirea înseamnă să rămâi lucid gândurilor chiar și atunci când primul instinct este impulsivitatea. Cred că implică curaj. Atunci când te expui la ce nu cunoști, treci prin multe etape până înțelegi real. E vital să auzi opinii total diferite, care te scot din zona de confort, pentru a putea să îți formulezi propriile valori care să te ghideze în alegeri. Supraviețuirea despre care vorbim nu se face doar prin protecție, ci prin deschidere și eforturi de a înțelege și de a cunoaște alte realități.

Cum răspund adolescenții atunci când realizează că nu doar informația, ci și emoțiile lor pot fi manipulate de algoritmi?

Depinde de adolescenți, de educație, de mediul din care vin… Am mare încredere în adolescenții de azi. Își pun mult mai multe probleme decât generația mea, sunt mai revoltați, deciși că nu le place lumea în care trăiesc. Atunci când nu îți place ai doar două variante: schimbi sau rămâi în angoasă. Am încredere că vor alege să schimbe, deși sunt fragili. Trăiesc chestii grele, copleșitoare și nici nu își dau seama cât de faini sunt. Sunt conștienți de manipulare, o recunosc, de cele mai multe ori, doar că nu știu că pot reacționa. Aici e datoria noastră, a celor care lucrăm cu ei, să îi ajutăm să realizeze asta.

Poate arta să fie un antidot împotriva confuziei, o formă de antrenament al gândirii critice?

Da, cred că arta este ea în sine o formă de activism, de reacție prin simplul gest creator în fața suferinței, a lipsei de timp și a tuturor neajunsurilor și a lipsei de speranță pe care, sub o formă sau alta, cu toții le trăim, atât artiști cât și public. Arta în care cred antrenează gândirea critică, te face să te întrebi și îții dă prea puține răspunsuri intenționat, tocmai, pentru a te face să chestionezi mai departe. Arta are puterea de a traduce noțiuni abstracte, cum ar fi, în cazul acestei teme pe care o tot explorez – algoritmi, cookie-uri sau reclamele digitale, pe care să le transforme în emoții și experiențe reale. Prin instalații, sunet sau new media, ea face vizibil ceea ce de obicei rămâne invizibil, adică felul în care sunt colectate datele noastre, cum suntem atrași de conținutul digital colorat sau cum adevărul se poate distorsiona prin repetiție vizuală. Împreună cu colegii mei: Matei Bărbulescu, Diana Păun, Larisa Tofan, Ștefan Blănică și Marieke Lenee am explorat artistic aceste procese. Nu am căutat răspunsuri clare, ci am vrut să creăm contexte care stimulează reflecția, care te fac să gândești critic, să te întrebi, uneori să te enervezi sau să te simți inconfortabil. Arta nu trebuie neapărat să îți ofere pace, uneori e mai important să te scoată din inerție, să te facă să rămâi viu, prezent, visceral. Pentru mine, această explorare s-a concretizat și în performance art-ul „Cookies Ceremony”, o intervenție în care servesc publicului biscuiți și, în același timp, colectez date despre participanți, un gest inspirat din felul în care funcționează cookie-urile digitale. Este o acțiune aparent ludică, care vorbește despre cum oferim informații personale fără să realizăm consecințele. Prin genul ăsta de propuneri artistice stratificate cred eu că arta poate deveni un spațiu de conștientizare, o formă de antrenament pentru gândirea critică. Te provoacă să accepți momentele de prezență pe care le creează.

Care a fost cea mai neașteptată reacție a unui elev în timpul atelierelor? A existat un moment în care ai simțit că experimentul artistic a devenit un moment de conștientizare reală?

Cele mai frecvente reacții sunt de uimire combinată cu spulberarea încrederii depline în video-urile de pe TikTok. Până atunci, așa era pentru că ,,au zis mai mulți băieți pe TikTok”. Le prezint mereu perspectiva că e posibil să fie targetați și toți cei 3 băieți să zică același lucru. După momentul de uimire, apare curiozitatea: mulți vor să experimenteze cum pot și ei  „păcăli” algoritmul sau cum pot falsifica adevărul în conținutul pe care îl creează (poze sau video). Unii tineri devin conștienți de cât de puțin control real au asupra propriului flux informațional. Pot apărea sentimente de neputință. Când înțeleg cum algoritmii personalizează realitatea pentru fiecare utilizator, mulți tineri devin mai puțin critici față de opiniile divergente ale altora și conștientizează că „trăim în bule diferite”, că nu vedem toți aceeași informație. Cum spunea un proverb zen, “Your focus is your reality”…

Cum reușește echipa ta să îmbine estetica și pedagogia, astfel încât mesajul să fie și frumos, și funcțional?

Contează ce am adunat în decursul timpului fiecare. E clar că prezentul e multidisciplinar, toți suntem interesați de a aduce în expresia noastră creativă ceea ce știm, ce am învățat și experimentat. Tratez pedagogia asta alternativă pe care o fac tot în felul în care creez, așa că e stratificată. Asta le face să se îmbine atât de natural. Ce mi-a plăcut la acest proiect e că fiecare a putut să lucreze din punctul în care deține expertiză, ca să spun așa. Matei Bărbulescu (jurnalist independent) și Diana Păun (artistă vizuală), colegii mei de proiect,  cu care am ținut ateliere, sunt amândoi interesați de temă și au perspective și acțiuni consecvente în această direcție, cu mult înainte ca extremismul și haosul să ne acapareze atenția colectivă. La fel și eu, am mai ținut ateliere de educație audiovizuală.

Ce responsabilitate crezi că au artiștii, azi, într-o societate saturată de informație și emoție instantanee?

Arta este, pentru mine, un act de activism și un gest politic. Nu trebuie întotdeauna să răspundă concret provocărilor lumii. Simplul act de a crea reprezintă o intervenție activă în realitate și aduce speranță. Arta aduce împreună oameni și idei, provoacă, nu oferă răspunsuri, ci stârnește și mai multe întrebări. Vulnerabilitatea, imperfecțiunea și umanitatea din artă sunt ceea ce o fac reală și relevantă, mai ales într-o epocă dominată de primatul tehnologic și de AI.

Cum vezi viitorul educației media în România? Ar trebui să devină o parte constantă din școală sau rămâne un teren al inițiativelor independente?

Am rămas impresionată de deschiderea și implicarea profesorilor, de dorința lor de a învăța și ei feluri interactive de predare. Îi sunt recunoscătoare doamnei directoare adjuncte, Laura Cepăreanu, de la Liceul Tehnologic Construcţii de Maşini din Mioveni pentru toate aceste lucruri. Cred că adolescenții învață mai ușor de la oameni pe care nu îi văd zilnic, care vin cu un proiect, pleacă și vin alții, cu alte proiecte și tot așa. Cred că genul acesta de proiecte trebuie să vină în completarea educației formale, ca inițiative independente care să completeze abilitățile, să aducă prospețime, flexibilitate și metode neconvenționale de învățare.  Cred că astfel de proiecte pot stimula cooperările dintre școli și traineri/ proiecte cultural educaționale. E nevoie, desigur, de încredere de ambele părți – dar se poate. Nu mă așteptam să legăm prietenii atât de repede cu toate doamnele profesoare pe care le-am întâlnit. Am fost, sincer, plăcut surprinși, și păstrăm cu prețuire toate aceste întâlniri.

Și, în final, dacă ar fi să lași un singur mesaj tinerilor după acest proiect, care ar fi el?

Dacă nu îți place lumea în care trăiești, schimb-o! Arată lumii în care trăiești că există tot ce nu știe, oferind.