Când am primit Condiții noi am avut o mică temere că nu o să îmi placă. Am fost certată cu proza scurtă până când am dat de Manual pentru femei de serviciu de Lucia Berlin și am simțit cum mi se redeschide fontanela și mă conectez la cosmosul literaturii de mici dimensiuni. După ce am citit și O seară în paradis am fost convinsă că nimic nu mă mai face să citesc alt autor de proză scurtă. Bineînțeles că nu aveam dreptate și așa am ajuns să o citesc pe Mariana Enriquez pe care o iubesc și care a fost de fapt baza convingerii mele că o să îmi placă și Alina Cobzac. Nu m-am înșelat. Am iubit cartea ei de debut pentru tot ceea ce expune. Nu vreau să dau prea multe din casă, așa că vă las să citiți interviul pe care Alina a fost drăguță să mi-l ofere. 

Să începem cu o mică prezentare a ta. Cine ești? Cu ce te ocupi? Ce facultate ai terminat? Ce ai vrea să știe oamenii despre tine?

Sunt o femeie de 44 de ani care s-a trezit într-o dimineață și și-a spus că toate poveștile care îi populează mintea ar trebui trecute pe hârtie. Sau în laptop. Până acum opt ani nu-mi pusesem problema scrisului și cu atât mai puțin a publicării. Dar povestea, într-o formă sau alta, a fost întotdeauna cu mine. În cărțile citite. În filmele de care nu m-am mai despărțit o dată ce am descoperit televiziunea prin cablu. În discuțiile, vara la țară, sub bolta de vie, când mama o întreba pe bunica de săteni, de cunoștințele ei. Ascultam cu gura căscată ce se discuta la masă și nu-mi venea să cred câte se întâmplă într-un sat. La oraș, de n-ar fi fost cărțile, m-ar fi omorât plictisul. Mai apoi, după facultate, lucrând la scenarii. Și, într-un final, am ajuns la cea mai dificilă formă a ei. Târziu mi-am dat seama că, într-un mod sau altul, mereu am căutat să stau în preajma poveștii.

O perioadă m-am străduit singură, plimbând cuvintele pe foaie dintr-o parte în alta. Simțeam că ce scriu nu e tocmai bine, dar nici nu aveam habar ce anume fac greșit, și cum aș putea îmbunătăți. Așa că am căutat ajutor și l-am găsit sub forma cursurilor ținute de Florin Iaru și Marius Chivu. Legat de aceste cursuri, există ideea greșită că aici s-ar preda formule de-a gata sau alte metode care te pot ajuta să te transformi în scriitor peste noapte ca dovleacul în trăsură. Cel puțin la cursurile la care am participat nu s-au folosit scurtături, s-a mers pe două direcții, aceleași de când există cărțile: citit și scris, ambele la turație mare. Totul este intens, nici nu ai timp să analizezi, tu continui să scrii două proze pe săptămână, să citești zeci de pagini pe zi, să analizezi textele colegilor și abia la sfârșit îți dai seama că da, ești pe drumul cel bun. Cursurile te ajută să spargi un înveliș tare, ce urmează apoi ține doar de tine, ești pe cont propriu. Tu, hârtiuța și biroul.

Dar autoarea Alina? Există o diferența între tu-omul și tu-scriitoarea?

Nu știu cum să răspund la această întrebare, încă nu m-am obișnuit cu ideea. Pe la a treia carte publicată sper ca lucrurile să se așeze. Cu timpul, poate voi ajunge să separ femeia de scriitoare, deocamdată, cele două sunt strâns unite. Și asta se vede atunci când scriu la un pasaj, fragment mai dificil, – casa e curată și dezinfectată mai ceva ca la spital. Nimic nu mă inspiră mai mult să fac curățenie decât un blocaj de idei. Cred că aceasta este și cea mai mare dorință, să despart gospodina de partea mea care scrie și când aud din cealaltă cameră: mami, eu ce mănânc? să strig relaxată: ce găsești prin frigider, fără să mă ridic grăbită de pe scaun, lăsând fraza neterminată.

De unde a pornit dorința de a scrie? Știu că este o întrebare destul de generală, dar sunt curioasa care a fost momentul în care cuvintele au ieșit și nu ai mai putut să le oprești.

Nu a fost o furtună solară, nici măcar un foc mic de artificii. Mai degrabă o ață de papiotă care mă trăgea în direcția aceea și pe care, mult timp, nu am luat-o în seamă. Până când a sosit și momentul să mă ocup de ea. În timp ce scriam prozele scurte m-am gândit de nenumărate ori să renunț. Tot ce ține de compunerea poveștilor este dificil, iar luminița de la capătul tunelului îndepărtată și prea puțin pâlpâitoare. Dar am constatat că zilele în care îmi era greu să leg frazele, să leg personajele și să le așez pe orbita poveștii, erau întrecute în gri și pesimism doar de zilele în care nu lucram. Mă simțeam mult mai rău și cu moralul la pământ atunci când nu scriam deloc, decât atunci când nu-mi ieșeau lucrurile sau nu reușeam să scriu cât îmi propuneam. De la un punct încolo m-am lăsat în bătaia vântului și a inspirației.

Ce te inspiră? Ai un proces de scriere? 

Tot ce este în jur mă inspiră. Dar bineînțeles că nu transform tot ce văd în literatură. Acum câțiva ani, într-una dintre drumurile mele la mall, în timp ce îmi așteptam copilul să probeze, să cumpere, am observat pe cineva de la curățenie. Un bărbat în jur de 60 de ani, într-o uniformă îngrijită, călcată, împingea un cărucior unde strângea gunoiul. Eu mă plictiseam așteptând și mi-am dezlegat imaginația din lanț și am lăsat-o să zburde pe tăpșan. Acasă, am făcut schița poveștii Îngrijitorul și Cel Mic, iar bărbatul din mall, de la care a pornit ideea, a primit o pasiune mai neobișnuită. Carnea nu are nume este singura proză din volum care pleacă de la un fapt real. Încă de când am auzit întâmplarea povestită de un fost coleg de muncă, care, copil fiind în perioada comunismului, a fost obligat să-și mănânce prietenul, puiul crescut pe balcon, m-am gândit cum s-o transform în ficțiune și mai ales cum să salvez copilul. Am o slăbiciune pentru personaje și încerc să le salvez de câte ori pot. Nu reușesc mereu, dar cel puțin încerc. Mă simt ca un Moș Crăciun față de ele. Le îndeplinesc dorințele atunci când am ocazia și nici ele nu exagerează cu cererile. Bătrânilor din Revoltă pe Godeni 28 le-am oferit un scop și o cauză pentru care să lupte, iar pe cei doi soți din Gli italiani i-am reunit cu prietenii lor. În Fata. Femeia. Corpul. am plecat de la întrebarea cum ar fi dacă te-ai hotărî să renunți, să nu te mai zbați, să nu te mai agiți, ci să te transformi într-o plantă de apartament udată și îngrijită de cei din jur. Să te dezbraci de voință și de dorințe, de așteptări și bucurii, iar tot ce urmează să nu fie decât un lung trai vegetativ. Bineînțeles că personajul a primit și o motivație pentru decizia abruptă de a renunța a-și mai trăi viața. O formă de sinucidere, una infinit mai lungă și mai dureroasă.

În ceea ce privește scrierea efectivă, am încercat de-a lungul anilor să pun la punct un sistem, dar oricât l-am ajustat, oricât am strâns sau am desfăcut șuruburile, n-a funcționat. Nu pot să lucrez sub presiunea numărului de semne/ cuvinte ce trebuie atins într-o zi. Încerc să scriu zilnic, dar nu-mi iese întotdeauna.

Cum a fost pentru tine procesul publicării volumului Condiții noi? Cum ai lucrat cu editura? Te așteptai la altceva?

Nici că puteam spera la o colaborare mai bună. Am găsit la Vellant oameni inimoși și înțelegători. Am apreciat faptul că nu mi s-a impus nimic, iar tot ce a venit din partea editurii a fost la nivel de sugestie. În primul rând, nu s-au adus modificări textelor, poveștile au rămas sub forma gândită de mine, s-au corectat doar greșelile și formulările nefericite. La următoarea carte, măcar această problemă, a editurii, o am rezolvată.

Pregătești ceva nou? Mi-a plăcut mult volumul tău de debut și sunt curioasa să îți urmăresc evoluția.

Povestirile din volumul Condiții noi le-am scris în paralel cu un roman pentru copii mai măricei. E proiectul meu de suflet, la care am colaborat cu băiatul, nepoții și finul meu. E o carte amuzantă, gândită să-i tenteze și pe cei mai pretențioși cititori. Corectată și rescrisă în conformitate cu indicațiile primite de la cei patru copii implicați în proiect. Îmi amintesc că terminam un capitol, îl scoteam la imprimantă și i-l dădeam lui Matei, fiul meu, să-l citească. Nu mă îndepărtam de el, rămâneam în apropiere, urmărindu-l dacă se amuză, dacă râde. Romanul e gata și va apărea anul viitor. Între timp m-am apucat de ceva mai amplu, dar cum încă este la nivel de schiță, nu m-aș încumeta să povestesc prea multe.

Ce ai vrea să schimbi la piața de carte din România?

Kurt Vonnegut spunea că una dintre problemele cu care se confruntă artiștii aflați la început de drum este că intră în competiție cu cei mai buni din lume. Iar asta se aplică și scriitorilor, aș zice chiar, în primul rând lor. De aici aș pleca, mai multă vizibilitate pentru debutanți, aș pune pe ei un reflector mare. Și aș continua, fiindcă idei am destule: burse și rezidențe literare – ele există, dar sunt insuficiente –, vouchere culturale pentru profesori, copii olimpici – aș fi spus pentru toți copiii, dar îmi dau seama că este o dorință nerealistă, cel puțin acum, dată fiind situația economică –, întâlniri în școli între scriitori și liceeni. Nu știu în ce măsură un adult care n-a deschis o carte de când era elev poate fi convins că lectura e un obicei sănătos și un mod minunat de a-ți petrece timpul liber, însă pentru tineri, o întâlnire cu un scriitor în carne și oase poate face diferența dintre o viață în care ai unde să strecori cărțile și una lipsită de povești scrise. Cartea și-a pierdut aura și poleiala, din păcate, cam ăsta-i adevărul. Îmi amintesc când eram copil nu era casă în care să intru fără să aibă o bibliotecă mare în sufragerie. Și la țară găseam pe la vecinele mai tinere ale bunicii mele cărți să împrumut. Dar, dintr-un punct încolo, povestea scrisă n-a mai fost la modă în România. Cartea ar trebui să găsească un mod de a recâștiga ceea ce a pierdut.

Dar cum în dulapul din hol am o umbrelă și nu o baghetă magică, mă limitez la a face ce fac de ani de zile: cumpăr cărțile scriitorilor români contemporani și insist pe lângă prieteni să facă la fel. Pentru că proza lor e faină, iar banii dați pe cărți sunt bani bine cheltuiți.