După sloganul Suntem o comunitate, vedem egalitate, vedem binele în public, vedem incluziune, vedem multiculturalism de 12 ani, în fiecare toamnă, Grădina Uranus devine mai mult decât un loc de concerte și se transformă într-o geografie afectivă, cu o hartă în care muzica dizolvă frontierele dintre oameni, demonstrând că muzica este numitorul comun care aduce oamenii laolaltă. Este și singurul moment din an când Grădina Uranus este deschisă pentru oameni.
Între 5 și 7 septembrie, am intrat din nou în muzeul viu pe care de 12 ani încoace îl creează Balkanik Festival. Aici, tradițiile sunt conservate, dar și repuse în mișcare și cred că Balkanik Festival este unul dintre puținele festivaluri care nu-și propun să te îngroape în nostalgii inutile sau în muzică mainstream, ci mai degrabă te trezește, cu fiecare ediție, în mijlocul unui prezent multicultural, transformator și niciodată contradictoriu. Poate de-asta am și bifat aproape fiecare ediție.
De data asta m-am bucurat mai mult ca niciodată. M-am conectat din nou cu meșteșugari și artiști care mi-au amintit că mâinile omului creează atât de multe lucruri. Pe turn, expoziția de colaje curatoriată de Bucharest Collage Collective a fost o surpriză care mi-a dat o altă perspectivă asupra locului prin îmbinarea atât de organică a tendințelor contemporane cu istoria locului.
Ziua de vineri a început cu Karpov not Kasparov, un act de synth-pop ironic care m-a făcut să mă întreb de ce trupele locale au mai mult succes în străinătate decât aici. MiASiN a continuat cu un concert care a sunat ca o întrebare despre apartenență: ce înseamnă să fii armean în Franța, muzician într-o diasporă care își caută vocea colectivă, iar Lupii lui Calancea au închis seara cu un urlet muzical care a amintit că folclorul nu e relicvă, ci revoltă: chiuiturile lor sunt poate mai politice decât orice discurs oficial și muzica lor depășește orice ne suna probabil obișnuit de la Zdob și Zdub sau Supcarpați încoace.
Apoi, colajele sonore ale Kottarashky & The Rain Dogs au fost un fel de arheologie sonoră care a scos la suprafață straturi de memorie amestecate cu ritmuri urbane. Ivo Papasov a transformat muzica de nuntă într-o experiență mistică, iar Omar Souleyman, pe care îl așteptam cel mai mult, a creat din mulțime un unic organism care a dansat tot ca pentru ritual. Duminică însă, am simțit forța brută a tradiției rome cu Kanizsa Csillagai, o emoție fără protecție, fără perdea, care te obligă să o întâlnești frontal. Balkan Taksim m-au plimbat printre mituri reînviate, și nu știu cum, dar de ani de zile, de când le frecventez concertele, parcă de fiecare dată este prima dată, mereu e câte o surpriză. Mahala Rai Banda cu Jony Iliev au închis festivalul cu maximum de energie și am simțit într-adevăr că publicul are un singur puls. Acest concert cred că e cel care m-a făcut să mă refac câteva zile, că nu mai cântasem și dansasem de multă vreme așa cum am făcut-o în duminica aceea.
Mi s-a demonstrat din nou că Balkanik Festival nu este doar un festival, ci un spațiu în care mi se pare că învăț de fiecare dată că multiculturalismul nu este un concept din manual, ci o respirație comună. Într-o Românie care încă se teme de diferențe, festivalul propune altceva: să rămânem împreună chiar dacă avem istorii diferite, să ne ascultăm unii altora ritmurile, poveștile, să ne recunoaștem unii pe alții prin vulnerabilitatea istorică, precum și prin forța istoriei. Poate că acesta este cel mai important mesaj al acestei ediții: că binele nu e o abstracție, ci o practică. Sau că egalitatea nu înseamnă uniformitate, ci acordaj. Că a fi împreună nu înseamnă doar să împărțim spațiul, ci să înțelegem cu adevărat diferențele care ne intrigă și ne apropie. De aceea, Balkanik Festival rămâne un exercițiu de utopie temporară, trei zile în care putem exersa lumea așa cum ar putea să fie: incluzivă și liberă.
Fotografii: Facebook Balkanik Festival.