În ultimii ani, satele săsești din Transilvania au devenit destinația unei migrații cu sens invers celei care a marcat multă vreme mediul rural românesc: oameni din marile orașe cumpără și restaurează case vechi, atrași de patrimoniu, peisaj și de promisiunea unei vieți mai lente, mai apropiate de natură și de comunitate. Documentarul În primul rând, să nu faci rău, în regia lui Andrei Dudea, urmărește această transformare în Alma Vii, Richiș și Biertan și deschide o discuție mai complicată despre ce se întâmplă atunci când un patrimoniu supraviețuiește în mare măsură comunității care l-a produs, iar conservarea lui ajunge în mâinile unor oameni care vin cu alte biografii, resurse și reprezentări despre viața rurală.
Filmul va fi proiectat în cadrul celei de-a XIII-a ediții UrbanEye Film Festival și mi-a oferit pretextul pentru o conversație cu Andrei Dudea despre satul real și satul imaginat, despre patrimoniu și apartenență, despre restaurare ca privilegiu economic, gentrificare rurală și raporturile de putere care apar atunci când „autenticitatea” unei case poate însemna lucruri foarte diferite pentru proprietarul ei, pentru arhitect, pentru turist sau pentru noul locuitor venit din București.
Pentru mine, subiectul are și o dimensiune personală. Având eu însămi origini săsești, privesc cu o anumită rezervă exotizarea satelor transilvănene și fascinația urbană pentru un presupus timp rămas aici mai lent, mai simplu și mai autentic. În spatele caselor atent restaurate și al obiectelor recuperate există istoria unei comunități reale, cu propriile rupturi, migrații și dispariții, iar transformarea urmelor sale într-o estetică a retragerii din oraș mi se pare cel puțin demnă de interogat. Tocmai de aceea, discuția cu Andrei Dudea nu este despre cine are dreptul să locuiască aceste sate, ci despre ce se întâmplă cu un loc atunci când memoria, patrimoniul, capitalul și dorința de apartenență încep să producă împreună o nouă identitate.
Documentarul În primul rând, să nu faci rău pornește de la o inversare interesantă: satul, din care generații întregi au încercat să plece, devine pentru o parte a clasei urbane un loc al vieții dezirabile. Oare migrația aceasta presupune și construirea unui sat imaginar, proiectat prin nostalgia unor oameni care, de fapt, nu au trăit niciodată viața pe care încearcă acum să o recupereze?
E dificil să formulez niște concluzii generale despre un fenomen atât de complex, dar pot vorbi despre ce am observat în timpul documentării și despre discuțiile pe care le-am avut cu oamenii din aceste sate.
Din ce am observat și din discuțiile pe care le-am avut cu oamenii care s-au mutat în satele din Transilvania, cred că o parte dintre ei au făcut eforturi reale de a se integra în comunitățile locale. Poate că aceste eforturi nu au fost întotdeauna privite cu ochi buni de ceilalți locuitori, dar cred că, în general, intenția lor a fost una de integrare.
Cred că există o combinație între dorința de a aparține unei comunități și proiecția unui sat idilic. Satele săsești din Transilvania au acest aspect medieval, aproape idilic, foarte atractiv, și cred că este destul de ușor să fii fermecat, cel puțin de arhitectura și de peisajul acestor locuri.
În același timp, cred că există o nevoie, din partea celor care se mută la sat, de a se conecta cu anumite reprezentări ale lumii rurale care poate nu mai sunt atât de actuale. Satul ca o enclavă a naturii, ca un peisaj romantic, populat de oameni simpli, cu tradiții și cu un anumit mod de viață. Sunt lucruri care, cred eu, se regăsesc din ce în ce mai puțin în realitatea contemporană, pentru că, evident, și satul a evoluat.
Poate că, din punct de vedere vizual, aceste sate continuă să păstreze o anumită formă de autenticitate, dar locuitorii lor s-au modernizat și sunt mult mai conectați la lumea contemporană, în special la cea occidentală. În satele în care am fost, de exemplu, foarte mulți dintre locuitori lucrează sezonier în țări vorbitoare de limbă germană.
Și cred că o parte dintre cei care aleg să se mute la sat vin tocmai cu aceste proiecții, cu această formă de idealizare a vieții rurale. Iar în momentul în care descoperă că satul real este diferit de cel pe care și-l imaginau, încearcă, prin mijloacele pe care le au la dispoziție, să construiască acel sat imaginar.
În Alma Vii, Richiș și Biertan, patrimoniul săsesc a rămas extrem de vizibil, în timp ce comunitatea care l-a produs a dispărut în mare măsură; documentarul ajunge la întrebarea ce mai conservăm atunci când patrimoniul supraviețuiește comunității? Atunci când oamenii fără o legătură biografică sau etnică cu această cultură aleg să locuiască în casele ei și să-i conserve estetica, vezi mai degrabă o formă de continuitate, una de apropriere sau apariția unei culturi complet noi?
Mi-a plăcut foarte mult o observație făcută de Thomas Murărașu, un masterand de la Antropologie Vizuală, care a remarcat în casele oamenilor prezența unor obiecte care au aparținut comunității săsești și care astăzi sunt folosite mai degrabă ca elemente decorative, desprinse într-o anumită măsură de funcțiile și semnificațiile lor inițiale.
Thomas a venit cu această idee de „neo-sas”, de oameni care locuiesc într-un patrimoniu construit de o altă comunitate și care își apropriază o parte din elementele culturii acesteia.
Văd aici o formă de continuitate, dar și o admirație față de minoritatea săsească, o comunitate care a reușit, în condiții adesea dificile, să construiască ceva statornic și durabil.
În același timp, imaginea sașilor este puternic idealizată. Ei nu mai locuiesc, în mare parte, în satele pe care le-am vizitat, astfel încât această imagine nu mai poate fi confruntată cu realitatea unei comunități vii. Vedem mai degrabă ceea ce au lăsat în urmă. Atât noii veniți, cât și locuitorii mai vechi ai satelor par să aibă o părere foarte bună despre cei care au trăit acolo înainte.
În cazul celor nou-veniți, prin apropierea de obiectele și elementele culturii săsești, prin locuirea caselor construite de sași, dar și prin valorile urbane pe care le aduc cu ei, se produce o transformare interesantă.
Există, pe de o parte, dorința de integrare în comunitatea locală și de conservare a patrimoniului săsesc, iar pe de altă parte, dorința de a transforma satul în acord cu propriile valori și reprezentări despre viața rurală.
Cred că din întâlnirea acestor perspective se naște, de fapt, o cultură nouă.
Există un paradox în faptul că nou-venitul poate deveni mai preocupat de „autenticitatea” casei săsești decât omul care a locuit acolo zeci de ani și care își dorește termopane, izolație și confort, o tensiune pe care ai identificat-o și tu când ai vorbit despre film. Cine are, până la urmă, autoritatea de a decide ce trebuie păstrat: specialistul în patrimoniu, proprietarul, comunitatea sau cel care dispune de resursele necesare restaurării?
Aici există un raport de putere disproporționat, mai ales în localitățile în care patrimoniul construit beneficiază de diferite forme de protecție, iar reglementările privind conservarea lui limitează intervențiile pe care locuitorii le pot face asupra propriilor case.
Susțin importanța urbanismului, a conservării patrimoniului și a unor reguli clare de construcție. În același timp, înțeleg nevoile celor care trăiesc de zeci de ani în aceste case și care își doresc modernizare și confort. Anumite intervenții asupra locuințelor le-ar putea îmbunătăți considerabil calitatea vieții.
Există însă și perspectiva specialiștilor în restaurare și a arhitecților, care atrag atenția că utilizarea unor materiale și tehnici moderne poate afecta, în timp, structura și integritatea acestor construcții. Este o perspectivă fundamentată pe expertiză, care trebuie luată în considerare.
În cele din urmă, consider că autoritatea de reglementare ar trebui să aparțină statului, dar deciziile trebuie luate și prin consultarea celor direct afectați de aceste măsuri.
Legislația privind protejarea patrimoniului ar trebui să reflecte și nevoile reale ale comunităților care locuiesc în aceste sate. Un echilibru între expertiza specialiștilor, responsabilitatea statului și perspectiva locuitorilor ar putea duce la soluții mai constructive, în care conservarea patrimoniului și îmbunătățirea condițiilor de viață să nu fie obiective contradictorii.
Restaurarea cu materiale și tehnici tradiționale presupune bani, timp, meșteri specializați și uneori acceptarea unui confort diferit de standardele contemporane. Există riscul ca „autenticitatea” să devină, paradoxal, un privilegiu al celor care își permit să trăiască tradițional, în timp ce pentru localnic modernizarea rămâne o necesitate economică?
Nu cred că mai vorbim despre un risc, ci despre un fenomen care se întâmplă deja. Restaurarea nu este o activitate accesibilă tuturor. Presupune materiale și tehnici tradiționale, meșteri specializați, din ce în ce mai greu de găsit, și resurse financiare considerabile. Materialele de calitate sunt adesea dificil de procurat, uneori fiind recuperate din alte construcții, ceea ce contribuie la creșterea costurilor.
În acest context, conservarea autenticității devine un privilegiu economic, care ajunge să definească un nou stil de viață. Nu cred însă că putem vorbi despre un stil de viață tradițional sau autentic, cel puțin nu în sensul în care aceste noțiuni sunt adesea folosite.
Mai mult decât atât, fenomenul restaurării se înscrie într-un proces mai amplu de gentrificare a satelor. Odată cu migrația dinspre oraș spre mediul rural, cererea pentru casele săsești a crescut, iar astăzi prețul unei astfel de proprietăți poate porni de la echivalentul unei garsoniere în București.
Desigur, creșterea prețurilor locuințelor este influențată și de inflație sau de alte fenomene economice globale, dar cererea tot mai mare pentru aceste proprietăți contribuie la creșterea valorii caselor și a terenurilor. În paralel, asistăm la o transformare a structurii sociale a satelor: casele abandonate sunt repopulate, apar noi locuitori, iar populația locală se schimbă treptat.
Cred că trebuie să luăm în considerare și consecințele pe termen lung ale acestui proces. Locuitorii vor fi probabil din ce în ce mai tentați să își vândă proprietățile și să se mute în altă parte, atât din cauza ofertelor financiare greu de refuzat, cât și a costurilor tot mai ridicate de întreținere a acestor case.
Astfel, conservarea patrimoniului poate ajunge, paradoxal, să contribuie la transformarea socială a comunităților care locuiesc în jurul lui.
Când o casă este restaurată impecabil, dar practicile sociale care îi dădeau sens (vecinătatea, munca, întrajutorarea, ritualurile cotidiene) dispar, conservăm un patrimoniu viu sau mai degrabă scenografia lui? „În primul rând, să nu faci rău” vorbește inclusiv despre dispariția vechilor forme de întrajutorare; cât de mult te-a preocupat această diferență dintre conservarea obiectului și conservarea relațiilor care au produs acel obiect?
M-a preocupat mai puțin dispariția vechilor forme de întrajutorare și am fost mai degrabă curios să observ, atât cât mi-a permis timpul petrecut în aceste sate, dacă apar relații noi și cum se construiesc ele.
Există relații de vecinătate și de întrajutorare între cei nou-veniți, ceea ce mi se pare destul de firesc, având în vedere că mulți dintre ei împărtășesc experiențe, valori și așteptări asemănătoare legate de viața la sat.
În același timp, există diferențe importante între noii veniți, în mare parte oameni care au ales să se mute din mediul urban, și locuitorii mai vechi, pentru care satul reprezintă un mediu de viață în care au crescut sau au trăit o mare parte din viață. Nu mă refer la diferențe de valoare umană, ci la experiențe de viață, perspective și moduri diferite de a se raporta la comunitate. Pentru unii, mutarea la sat reprezintă o alegere și un proiect personal, în timp ce pentru ceilalți, viața rurală este o realitate cotidiană, cu propriile nevoi și constrângeri.
M-a interesat în special dacă se formează relații între aceste două grupuri, în ce condiții apar ele și în ce măsură oamenii reușesc să construiască legături dincolo de diferențele dintre ei. Altfel spus, am fost mai puțin preocupat de dispariția unor forme tradiționale de sociabilitate și mai interesat de felul în care se configurează relațiile sociale în aceste comunități aflate în transformare.
Discursul despre mutarea la sat folosește frecvent termeni precum „autenticitate”, „natură”, „ritm lent”, „comunitate”, tocmai elementele pe care proiectul vostru le regăsește în motivațiile nou-veniților. Ai simțit în timpul filmărilor că această privire poate deveni exotizantă și că satul și locuitorii lui ajung, involuntar, decorul unei căutări personale a omului venit din oraș?
Cu siguranță. Din punctul meu de vedere, această privire devine exotizantă atunci când satul și locuitorii lui ajung să fie percepuți mai degrabă prin prisma așteptărilor și proiecțiilor celor veniți din oraș. Satul devine astfel un decor nu doar pentru căutările personale ale noilor locuitori, ci și pentru experiențele turiștilor atrași de promisiunea unei vieți rurale autentice.
Mă gândesc, de exemplu, la Viscri, un sat foarte cunoscut, în care nu am făcut cercetare, dar care mi se pare relevant pentru acest fenomen. A devenit o destinație turistică în care oamenii merg pentru un weekend sau chiar pentru o singură zi, să mănânce la restaurant, să bea cafea de specialitate sau să guste pâine de casă, toate într-un cadru rural care răspunde unei anumite imagini despre autenticitate.
Mi se pare interesant cum elemente asociate vieții tradiționale sunt reinterpretate și integrate într-o experiență de consum contemporană. Pâinea de casă, arhitectura veche sau atmosfera satului devin parte dintr-o reprezentare a autenticității care este promovată și comercializată pentru a atrage vizitatori și resurse economice din exterior.
În felul acesta, satul nu mai este privit doar ca un loc în care oamenii trăiesc, ci și ca o experiență destinată celor care îl vizitează. Iar această transformare riscă să reducă complexitatea vieții rurale la o imagine idealizată, construită în jurul așteptărilor celor din afara comunității.
Diferența dintre vechii și noii locuitori nu este numai culturală, ci și economică: cei veniți din marile orașe aparțin adesea clasei de mijloc și sosesc cu resurse care le permit să cumpere și să restaureze proprietăți. Putem vorbi despre o formă incipientă de gentrificare rurală și, dacă da, în ce moment începe revitalizarea unui sat să producă o nouă formă de excludere?
Cred că am răspuns parțial la această întrebare mai devreme. Da, consider că putem vorbi despre o formă de gentrificare rurală, chiar dacă fenomenul are particularitățile lui și nu se manifestă neapărat la fel ca în mediul urban.
Pe de o parte, venirea unor locuitori noi, cu resurse financiare și interes pentru patrimoniu, poate avea efecte pozitive. Case abandonate sunt restaurate și repopulate, apar activități economice noi, iar satele beneficiază de investiții care, în alte condiții, poate nu ar fi existat. Pe de altă parte, aceste transformări pot produce și dezechilibre. Cererea tot mai mare pentru proprietăți contribuie la creșterea prețurilor, iar restaurarea și întreținerea caselor tradiționale presupun costuri pe care nu toți locuitorii și le permit.
Cred că excluderea începe să se manifeste atunci când oamenii care au trăit toată viața în aceste sate nu își mai permit să cumpere, să întrețină sau să adapteze locuințele la propriile nevoi. În acel moment, revitalizarea riscă să devină un proces de transformare socială în care beneficiile nu sunt distribuite în mod egal.
Nu cred că prezența noilor veniți este, în sine, o problemă. Mai degrabă, mi se pare important să ne întrebăm cine beneficiază de aceste schimbări și cine ajunge să suporte costurile lor. Un sat poate deveni mai atractiv, mai bine întreținut și mai prosper, dar asta nu înseamnă automat că viața tuturor locuitorilor săi se îmbunătățește.
Titlul documentarului introduce o etică a intervenției: presupune că până și o intenție bună poate produce efecte nedorite. Cine poate stabili ce înseamnă „răul” într-o comunitate aflată deja în transformare: pierderea patrimoniului, schimbarea lui, creșterea prețurilor, dispariția vechilor relații sociale sau, dimpotrivă, încercarea de a opri artificial schimbarea?
Nu cred că cineva poate stabili în mod absolut ce înseamnă „răul” într-o comunitate aflată în transformare. Mi se pare mai interesant că putem să privim acest fenomen ca pe o formă de migrație în desfășurare, care e comparabilă cu alte procese asemănătoare care au avut loc în Europa Occidentală în ultimele decenii.
Ceea ce poate reprezenta o îmbunătățire pentru un locuitor poate fi perceput ca o pierdere de către altul. Tocmai de aceea mi se pare dificil să stabilim din exterior ce ar trebui conservat și ce ar trebui lăsat să se transforme.
Vorbim despre o migrație care a început, probabil, în urmă cu 30-40 de ani și în care putem identifica anumite tendințe și transformări sociale. Prin comparație cu fenomene similare din alte țări, am putea înțelege mai bine consecințele pe termen lung și am putea formula câteva concluzii.
Pentru mine însă, cel mai interesant este faptul că avem ocazia să observăm acest proces în timp ce se desfășoară, să urmărim felul în care comunitățile se transformă și cum se negociază relațiile dintre vechii și noii locuitori, fără să stabilim de la bun început ce reprezintă un progres și ce constituie o pierdere.
Documentarul tău pune față în față oameni care împart același spațiu, dar nu neapărat aceeași memorie și nici aceeași idee despre viitorul lui. Ce transformă simpla coabitare în apartenență? După câți ani sau prin ce gesturi încetează cineva să mai fie „venit de la București” și devine pur și simplu om al locului?
E o întrebare bună, la care am întâlnit răspunsuri foarte diferite. Unii spun că nu vei deveni niciodată om al locului, alții consideră că ai nevoie de zece sau douăzeci de ani pentru a fi acceptat ca parte a comunității. Există și perspectiva celor care cred că abia copiii lor vor aparține cu adevărat locului, pentru că se vor naște și vor crește acolo, iar localitatea va apărea inclusiv în actele lor de identitate.
Mi se pare interesant că nu există un răspuns comun, nici măcar în rândul celor care au ales să se mute în aceste sate. Dincolo de aceste perspective, nu știu dacă există un moment precis în care cineva încetează să mai fie perceput ca nou-venit și devine om al locului.
Am observat însă și o diferență legată de gen în acest proces de acceptare. Din discuțiile pe care le-am avut, am rămas cu impresia că femeile, mai ales cele singure, întâmpină uneori mai multe dificultăți în a fi acceptate de comunitate. Pare să existe o presiune socială mai mare asupra lor și o nevoie de a obține aprobarea comunității, ceea ce sugerează că apartenența nu depinde doar de timpul petrecut într-un loc, ci și de așteptările și normele sociale ale celor care locuiesc acolo.
Poate cea mai dificilă situație este aceea în care un sat trebuie să rămână suficient de recognoscibil pentru a-și păstra identitatea, dar suficient de flexibil pentru a permite oamenilor reali să trăiască în prezent. După experiența asta, ți se pare că viitorul acestor sate stă în conservarea unei identități istorice sau tocmai în acceptarea faptului că identitatea lor viitoare va fi inevitabil hibridă, adică săsească prin patrimoniu, dar construită social de oameni care vin din istorii foarte diferite?
Paradoxal, tocmai identitatea istorică a acestor sate a contribuit la repopularea lor. Nu trebuie să uităm că o mare parte a mediului rural românesc se confruntă cu depopularea, iar migrația s-a produs, în general, dinspre sat către oraș. Fenomenul migrației inverse este prezent nu de foarte mult timp și a fost accelerat de perioada pandemiei.
În cazul satelor în care am filmat, patrimoniul săsesc și identitatea lor istorică au reprezentat, cred, factori importanți de atracție pentru noii locuitori. Fără acest patrimoniu, probabil că nu ar fi trezit același interes. Desigur, și peisajul natural contribuie la atractivitatea lor. Dealurile Târnavelor e o zonă absolut superbă, de care mă bucur de fiecare dată când ajung acolo și în care îmi doresc mereu să revin.
Revenind la întrebare, cred că identitatea viitoare a acestor sate va fi inevitabil hibridă, construită din întâlnirea patrimoniului istoric cu experiențele, valorile și practicile sociale ale oamenilor care le locuiesc astăzi.
De altfel, această transformare nu este specifică doar satelor săsești, ci poate fi observată, în forme diferite, în întregul mediu rural românesc. Nu cred că mai există sate care să corespundă pe deplin imaginilor idilice pe care le proiectăm asupra lor. Satul contemporan este un spațiu în continuă schimbare, conectat la lumea din jur și influențat de aceleași transformări sociale și economice care modelează restul societății.
Iar dacă „veșnicia s-a născut la sat”, astăzi sunt aproape convins că nu mai putem vorbi despre sat în acești termeni.