Dacă în volumul dinainte, „Deliruri”, Cătălin Stanciu meditează despre viață și moarte observînd lumea interioară și exterioară, în noul său volum de poezie, intitulat „Rămîne ce e bun din mine” (deși în interiorul cărții are un rînd demn de titlu de mare volum, „Moartea a părăsit sala de așteptare”, care i se și potrivește), poetul psiholog e chiar față în față cu moartea (la „granița dintre două tărîmuri / care nu pot fi vizitate în același timp”). După două „infarcturi / divorțuri / obsesii / iubiri” eul liric spune că e o „fîntînă secată / în care se aud / ecouri de sete”. Ajuns în situația aceasta la limită, de data asta se autoanalizează și își studiază moartea de parcă s-ar uita în oglindă, ba sfidînd-o (cînd semnează pentru viața de după moarte), ba înfricoșat la maximum, tremurînd de frică („nu se poate / ca sistemul meu cardiovascular / să aibă umor negru / și / să mor ca prostu’”).
Chiar din primul poem, „În fața morții”, cititorul descifrează titlul cărții, „Rămîne ce e bun din mine”. Eul liric e convins să semneze acel document prin care, în caz de accident mortal, organele sănătoase să poată fi folosite, să salveze, practic, alte vieți („am semnat cu pixul de un leu / pentru viața mea / de doi bani / care poate deveni relevantă / doar dacă se sfîrșește”). El înțelege ideea, dar, totuși, i se pare „șocant / să-mi vorbească de părțile / sănătoase din trup / pe mine / nu mă ajută la nimic”. Faptul că organele rămase sănătoase după moartea lui pot duce mai departe o altă viață „îmi arată / cît de nesemnificativ și inutil sînt”, spune eul liric.
De fapt, ar trebui să-i spună cît de util și important și cît de altruist este, pentru că a semnat deja pentru viața de după moarte, e adevărat că, din cele două, doar moartea e a sa, viața e a altora, dar asta e posibil doar datorită părților bune ce rămîn din el după ce sufletul i se urcă la cer.
Apoi are loc operația pe cord (povestită în „Descrierea intervenției”) și trezirea de după operație, cînd o doctoriță-l înjură că moare în tura ei („Nu-mi face bine să știu / că sînt pregătit să mor”). Doar că, vorba Narinei Abgarian, „viața e mai dreaptă decît moartea”, și moartea, după ce-l adulmecă, părăsește sala de așteptare.
Urmează medicamentele care trebuie să fie luate „conform schemei de tratament / și nu conform rețetei compensate” și secretul: „nu te opri!”, mișcarea chiar este viață. Nu te opri „din respirat / din înjurat / din a face dragoste / nu te opri / din mers pe jos / alergat după autobuz / călărit / caii verzi de pe pereți” etc., etc.
„Rămîne ce e bun din mine” e un volum de poezie pe muchie de cuțit, scris de psihologul Cătălin Stanciu după ce-a trecut printr-o operație de cord, în urma căreia se putea întîmpla orice, inclusiv să… nu mai scrie acest cel mai reușit și mai bun volum al său de poezie de pînă acum („mi-e tare frică să scriu cartea asta”).
Așadar, un poet care e psiholog de profesie ne descrie, în versuri perfect controlate și mînuite, o experiență la limita limitei, pe care o poți trăi, dar n-ai putea s-o și descrii, cel puțin nu mai exact și mai concret decît un medic foarte bun care e și un profesionist în literatură. O poezie (auto)biografică, existențialistă, autentică, pe care e bine s-o citim, nu s-o trăim. Cum ar zice Cătălin Stanciu, nu te opri – nu te opri din scris, nu te opri din citit!
Cătălin Stanciu, „Rămîne ce e bun din mine”, Editura Cartex, 2026