După ce am citit Tot mai multă splendoare de Alina Purcaru, am fost convinsă că nu voi mai putea iubi o altă carte pe care o scrie cu aceeași intensitate. Se pare că m-am înșelat. Încă din primele pagini din Clivaj. Fidelitate am fost cucerită iremediabil și a devenit lesne una din cărțile mele preferate de poezie. Alina scrie o carte despre iubire și apropiere/depărtare, despre copilărie și maturizare, cuprinde natural sinele și (pe) celălalt, integrează teme mari în tumultul vieții cotidiene și te lasă în cumpănă, cu întrebări referitoare atât la tine însuți, cât și cu privire la bunăstarea (vs declinul) lumii. Este o carte completă, atent construită și sunt bucuroasă că am putut avea un dialog pătrunzător cu autoarea despre aceasta.
Interviul a fost înregistrat la începutul anului 2026 și trebuia să apară sub formă audio la podcastul Perfect Contemporan. Din păcate, din pricina unor probleme tehnice (completate devastator cu un hiatus rezultat în inevitabila încheiere a podcastului), acesta nu a mai putut apărea în forma propusă inițial. Îl recuperez transcris, cu speranța că va fi parcurs cu același interes cu care am ascultat-o pe Alina Purcaru vorbind despre scris.
Ai publicat un nou volum de poezie, Clivaj. Fidelitate, la Editura Cartier, o revenire spectaculoasă după minunata Tot mai multă splendoare – le-am iubit pe ambele. Sunt curioasă: cum a arătat spațiul fizic și mental în care ai scris această carte?
S-a întâmplat să scriu inclusiv în app-ul de notițe din telefon, cum se întâmplă multora dintre noi.
E o carte care apare la trei ani după Tot mai multă splendoare și cam în perioada asta am scris-o. Nu pot să spun că am scris omogen de-a lungul celor trei ani. Au fost perioade în care n-am scris nimic și perioade în care totul a curs în valuri.
Am scris și acasă, am scris și la Sfântu Gheorghe, de exemplu, un loc de care sunt foarte legată. Am scris, practic, pe unde m-am mișcat, pentru că mi se pare că poezia se pretează foarte mult la genul ăsta de intervenții și de atenție și poți s-o captezi cumva mai bine din mers decât atunci când scrii proză.
Și, să zic, am fost și eu atentă … când a dat peste mine, am fost acolo să aleg, să-mi spun: asta notez, da, asta nu trebuie să se piardă. Și apoi, știi cum e: sunt niște stări, ai niște mici revelații, înțelegi câte ceva, notezi și te întorci, lucrezi, tai, reformulezi, structurezi, până iese cartea.
Da. Și titlul este foarte interesant, Clivaj. Fidelitate, iar „Fidelitate” este tăiat cu un marker roșu. Spune-ne, te rog, despre acest titlu.
Fidelitate a fost titlul original al cărții. Inițial am vrut să scriu o carte despre ceea ce mă centrează, ceea ce îmi dă mie stabilitate, ceea ce îmi aduce împlinire, adeziunile mele, bucuriile mele, rețeaua mea. Ăsta a fost punctul de plecare și am vrut să încep chiar cu o perioadă de formare, care se vede în poemele în proză care sunt în centrul cărții.
După care, cum se întâmplă, vin peste tine tot felul de furtuni. Sau îți dai seama că ceea ce considerai ca fiind stabil în viața ta și ferm începe să se clatine. Și când lumea începe să se clatine în jurul tău, cu tine, cred că cel mai bun lucru, ca să pricepi ceva de aici, este să nu negi că asta se întâmplă. Și să accepți că ceea ce considerai al tău și ceea ce considerai stabil nu mai este valabil și că o lume se prăbușește și trebuie să vezi ce faci mai departe și cum integrezi, cum înțelegi prăbușirea și ce poți face, în continuare. Și acum nu mă refer strict doar la nivel personal, deși este vorba și despre o criză personală. Mă refer pur și simplu și la modul în care lumile din jurul nostru s-au zguduit. Uite ce se întâmplă acum în America, uite ce este în Gaza, în Ucraina.
Perioada în care am scris cartea asta a fost una în care am simțit că lumea se dezmembrează în jurul meu, că ceva atroce se petrece, că ceea ce consideram că înseamnă pentru noi siguranță și control și autonomie își arată limitele și că trebuie să ne regrupăm. Atât la nivel personal, cât și colectiv, am simțit criza asta și de aici nevoia să mă uit în urmă și să văd ce se poate face. Ce păstrăm din valorile în care am crezut odată și cum putem să acționăm așa încât să fim în lume, să îmbrățișăm viața, să ne susținem adevărurile și să vedem speranța ca posibilă?
Și de aici Clivaj și Fidelitate tăiat, pentru că am pus sub semnul întrebării niște lucruri cărora le-am fost devotată și care nu mai funcționează. Și a fost un proces foarte dur, de fapt.
„Scrie poezia maturizării și maturității în această carte”, spune Elena Vlădăreanu pe coperta a patra, și eu chiar urma să te întreb dacă vocea din această carte a luat naștere în urma unei crize sau a fost o nevoie de un alt tip de stare pentru ea. Având în vedere ce ne-ai povestit până aici, sunt curioasă dacă te-a ajutat să te liniștești această carte sau ți-a oferit semnificație, sens. Și, poate într-un spectru mai larg, sunt curioasă și ce crezi despre rolul literaturii în direcția asta, mai ales că din 2020 încoace trăim timpuri nu neapărat confortabile. Cum ne ajută scrisul, atât ca scriitori, cât și ca cititori?
Să încep cu prima întrebare: în ce mod m-a ajutat cartea, sau scrisul la ea? M-a ajutat să rămân concentrată și să rămân atentă la ceva foarte concret. Mi se pare că atunci când traversăm perioade cu turbulențe, ceea ce ajută foarte mult este să ne păstrăm atenția fixată pe lucrurile care ne ajută sau care cât de cât își păstrează importanța în tot acest turbion. Și pentru mine scrisul a fost mereu genul ăsta de ancoră. Deci, din punctul ăsta de vedere, a fost fundația care nu s-a clătinat. Scrisul și scrisul la cartea asta și, în general, munca mea.
Sunt printre oamenii care au găsit de fiecare dată o sursă de stabilizare, și de liniștire, și de autocentrare, și de autocontrol în munca pe care au făcut-o, iar scrisul, inclusiv scrisul de poezie, îl consider integrat într-un spectru mai larg al muncii, până la urmă. Am și norocul că nu muncesc altceva decât cu scris, în orice aș face, dar e vorba de scris sub diverse forme.
Ce mi-a adus? Mi-a adus senzația că am rămas cu ceva în urma acestor experiențe, cum spuneam, și personale, și observate la nivel colectiv, în care totul părea că se fărâmițează și se dezmembrează. Iar scrisul îți dă senzația asta foarte concretă că, de fapt, ai rămas și tu cu ceva, că există, dacă vrei, la nivel abstract, un sens pe care ai putut să-l torci, rămânând acolo, cu acele stări dificile, procesând, contemplând, dar rămânând acolo. Așa că am rămas cu senzația asta că, totuși, există sens și că poți să găsești o cale de ieșire. Poți să găsești o cale de ieșire și, cel mai important, de conectare cu ceilalți.
E o latură a literaturii care mă interesează teribil. Asta prin care noi, de fapt, ne conectăm cu vocile celorlalți, cu voci din trecut sau cu voci din prezent. Scrisul deschide, de fapt, un spațiu în care nu ești singură și care îți oferă alinare din punctul ăsta de vedere, arătându-ți că, oricare ar fi dramele și crizele și zbuciumul prin care treci, ele au mai afectat și alți oameni înainte sau în același timp cu tine. Și că ești parte dintr-o experiență umană mai largă decât propria subiectivitate și că se poate învăța de aici, că se poate găsi solidaritate, că se poate găsi vindecare. Iar ăsta e un palier foarte liniștitor al literaturii, dacă îi acorzi încredere.
Dacă o citești doar ca să îți confirmi excepționalitatea în diferență, atunci s-ar putea să fie chiar periculos. Dar ce mi se pare luminos și miraculos legat — miraculos de-a dreptul, îmi pare rău că folosesc un cuvânt atât de mare — de literatură și de cărți este asta: că ai senzația că e cineva acolo. Și că nu agonizezi cu lipsa ta de răspunsuri, cu înțelegerea ta insuficientă, cu însingurarea ta, cu izolarea ta. Mi se pare că literatura, atunci când vorbește cu adevărat și când ajunge la tine, îți dă exact senzația asta: că nu ești niciodată singură și că se poate găsi o cale și se poate găsi o înțelegere care să te transforme și să-ți facă viața plină sau să-ți facă viața plină din nou.
Apropo de ideea asta că nu ești niciodată singură în literatură, aș vrea să mutăm puțin discuția în alt registru, al relației de familie și al copilăriei. Ai niște versuri care vorbesc despre acest orizont intim și eram curioasă cât de complicat sau lejer a fost pentru tine să-ți aproprii acest teren din memorie. Pentru că se simte și ca o experiență personală, dar și ca un spațiu colectiv, în sensul în care toți suntem atrași, poate mai puțin sau poate mai mult, să ne scriem într-un fel sau altul copilăria.
Partea din carte cel mai greu de scris și partea din carte care mie mi-a dat cele mai multe emoții. Pentru că, oricât de clișeic ar suna, oamenii care sunt apropiați de mine, părerea lor, părerea acestor oameni, părerea oamenilor cu care am crescut, familia mea contează enorm.
Dincolo de ce ar spune critica, cititorii, rămâne nevoia asta de… Sau, cum să spun, grija, nu neapărat nevoia, grija față de ce ar putea ei să creadă sau cum s-ar putea ei regăsi în varianta, bineînțeles, ficționalizată, dar pe care eu am găsit de cuviință să o dau unui trecut comun. Din punctul ăsta de vedere, la nivel emoțional, a fost greu de făcut. Mi s-a părut, pe de altă parte, că este esențial pentru mine să fac asta și nu strict dintr-un unghi individualist, cât plasându-mă într-o istorie pe care am parcurs-o împreună, o generație întreagă.
Istoria asta a anilor ’90, a tranziției, a unor mărci ale acelei perioade care ne-au atins pe toți, a unor tipare de viață comună sau personală. Și mi s-a părut realmente important , inclusiv pentru formarea mea ca în momentul în care mă uit la parcursul ăsta, să mă întorc acolo și să numesc niște lucruri, niște deplasări, o dinamică a formării, pur și simplu, în mișcare.
Sunt niște poeme care au de-a face foarte mult cu niște drumuri făcute cu mașina. Și am simțit că, de fapt, nu scriu doar despre experiența mea și că este ceva împărtășit la un nivel mai larg. Pe mine m-au marcat enorm scrierile lui Annie Ernaux și ea a avut o influență uriașă în modul în care eu am încercat să recuperez perioada și experiența respectivă, cumva la pachet cu schimbările care au marcat o întreagă societate. Cam cum a făcut Ernaux în Anii – fără a îndrăzni absolut deloc să mă compar cu ce a făcut ea în această carte. Vreau să spun însă că, în momentul în care am citit-o, mi-am dat seama că asta încercam să fac și eu. Găsești o carte care vorbește foarte mult pe limba ta și răspunde unor nevoi ale tale. Să-ți recuperezi trecutul împreună cu trecutul celorlalți și împreună cu schimbările mai mari, sistemice, care au marcat perioada în care, iată, ai venit și tu pe lume, ai învățat să citești, ai învățat ce este acela un acasă, ai învățat să fii cu ceilalți. Și, da, raportarea asta la istorie — și personală, și mai largă de atât — mi se pare că vine de fiecare dată cu o muncă emoțională implicită, dar și foarte necesară și imlicit cu un filtru critic. Dacă și alții, altele se vor recunoaște în descrierile sau în interogațiile pe care eu le-am formulat acolo, e cel mai bun lucru care poate să iasă.
Dragostea este foarte prezentă în cartea ta, cu multiple fațete, fie că vorbim de unele mai pașnice sau de unele la limită. Și poate că e un sentiment care trebuie să ne acapareze pe toți la un moment dat și acest lucru se întâmplă doar dacă ne dăm voie să trăim cu adevărat în societatea din care facem parte. Cât de important a fost pentru tine să modelezi, într-un fel sau altul, acest sentiment în Clivaj. Fidelitate?
Pentru mine a fost important să scriu despre toate stările astea formatoare și esențiale pentru viața mea în momentul ăsta. Poate că în continuare sunt voci care consideră că: „Iată ce clișeu, încă o poetă care scrie despre dragoste.” Dragostea este totuși transformatoare și centrală pentru viețile noastre. Este substanța care ne aduce împreună și ne poate învăța să fim blânzi unii cu alții și să intrăm în dinamica asta în care nu doar nevoile unuia contează, ci și bunăstarea celui de lângă tine. Cred profund că e o forță care ne modelează viețile și ceea ce facem, ceea ce creăm, așa că nu văd de ce vreodată cineva ar înceta să scrie despre dragoste. Mai ales că acolo este un potențial revoluționar și rebel uriaș. Asta consider, asta simt, asta am simțit întotdeauna: că e în iubire există o energie contestatară, pentru că, de fapt, ea găsește căi prin care să își facă loc mereu, oricât de ostil ar fi contextual.
Și prin ce își face loc? Își face loc printre limitări, printre tot felul de normări. Dacă e ceva care să-și facă loc printre formele astea limitatoare, atunci, da, iubirea face asta. E pârâul ăla care se furișează sau își taie cale printre stânci. Oricât ar fi stâncile de dure, găsește o cale și curge. E unul dintre crezurile mele.
Ai spus-o foarte frumos. După ce am citit Tot mai multă splendoare, am zis că n-o să mai scrii o carte care să-mi placă la fel de mult. Când am terminat-o mi-am spus: OK, asta e cartea mea preferată de Alina Purcaru și nu-mi imaginez să mai fie una care să iasă din acest tipar. Dar iată că ai scris Clivaj. Fidelitate, care mi-a plăcut chiar mai mult, dacă era posibil. Deci felicitări pe această cale. Dar eu ce voiam să te întreb este, de fapt: cât de diferit a fost pentru tine să scrii aceste două cărți? Unde crezi că s-au întâlnit? Sau, și mai bine, poate nu s-au întâlnit în niciun fel?
S-au întâlnit. S-au întâlnit în conținutul lor feminist, care cred că radiază în ambele. Poate că în Tot mai multă splendoare este cumva mai marcat, pentru că sunt mai multe scenarii în care este evidentă dinamica asta vătămătoare la adresa fetelor și femeilor. Chiar dacă nu sunt toate poemele atât de evident încadrate în Clivaj. Fidelitate, eu zic că e o substanță care le leagă pe toate, circulă acolo, și n-am simțit nevoia să îngroș mai mult decât am făcut-o. Asta le leagă clar.
Apoi, nevoia mea de a recupera o întreagă serie de teme și de formule stilistice care sunt considerate, din nou, neavenite pentru poezie. Și am vrut să le strâng și să le inserez ca într-un mozaic personal, dar deschis către sensibilități afine. Tot ceea ce e considerat, nu știu, dulceag, mult prea feminin, mai dulcorat. Am folosit și multă autoironie, mi-am dorit să fie și ceva jucăuș, mi-am dorit în același timp să fie multă fermitate atunci când afirm că aceste stări și teme și formule stilistice au dreptul să facă parte din poezie. Așa că a fost o muncă cu substanțe dure și cu substanțe foarte moi, pe care am vrut să le pun în același asamblaj.
După Tot mai multă splendoare m-am conectat cu o mulțime de oameni, cu oameni care au rezonat cu cartea, am avut multe întâlniri foarte frumoase, am primit premii, m-am simțit răsfățată. A fost un moment important pentru mine. După ce s-a potolit puțin vria asta din jurul cărții, bineînțeles că a intervenit golul ăla, că, știi, tu ai scris o carte care ți-a oferit atâtea și poate oamenii se așteaptă: „Ce faci? Mai poți să scrii?” E sigur că te întrebi... Și a fost o perioadă în care nu am putut să scriu. Și asta a fost. Am făcut alte lucruri. Dar bineînțeles că mi-am dorit să scriu în continuare și atunci, dacă dorința asta este prezentă și puternică, o să treacă. Găsești o cale să treci de blocaje și scrii așa cum poți, mai târâș-grăpiș, ca melcul. Asta mi se pare foarte important: să te târăști un pic din blocaj și, puțin câte puțin, apoi, văzând și făcând, lucrurile capătă o formă. Dacă pui și tu umărul și ești prezent acolo, lucrurile capătă o formă. Dar sigur că nu mi-am dorit să scriu a doua Tot mai multă splendoare. Mi-am dorit foarte mult să scriu poeme în proză. Asta și pentru că, de fapt, acum scriu proză și mă atrage. Îmi doresc să termin un roman la care scriu, dar înainte de asta îmi doream să scriu pur și simplu poeme în proză. Am și citit multe poeme în proză, m-am simțit foarte apropiată de felul ăsta mai hibrid și în același timp mai structurat de a înțelege poezia și așa a început lucrul la noul volum. Apoi s-au petrecut tot felul de alte lucruri și a fost tras și scrisul în diverse alte părți și prin diverse alte forme de expresie, pentru că, până la urmă, n-am mai scris toată cartea în formula asta. N-am mai putut s-o scriu doar așa. Așa a rămas centrul, partea de unde a și radiat totul.
E foarte frumoasă cartea ta. Mie mi-a plăcut foarte mult și n-am citit-o deloc ca pe o a doua Splendoare. Este independentă și autonomă. Îmi amintesc că în Tot mai multă splendoare ai vorbit la un moment dat despre o scenă care se întâmplă la ora de sport și ai vorbit foarte mult și foarte bine despre corp acolo. Și aici aș îndrepta puțin discuția noastră, pentru că mi se pare că ai avut tendința în ambele cărți să iei corpul individual și să-i faci o împărtășire colectivă, într-un fel. A fost foarte ușor pentru mine să rezonez cu multe aspecte și sunt curioasă în ce fel te-ai gândit la corp cât ai scris Clivaj. Fidelitate.
Cred că a fost un gând constant, pentru că mai devreme vorbeam despre crize și unii dintre noi resimt crizele inclusiv în corp. Fie că devii mai conștientă de asta, fie că suferi realmente fizic, fie că nu-ți găsești locul și este o stare de agitație care se resimte în corp.
Și sunt poeme în Clivaj despre asta, despre personaje care se plimbă agitate noaptea prin camere care sunt iluminate de ecranele de laptop sau de ecranele de telefoane. Am vrut să redau agitația și neliniștea asta: că se petrec tot felul de grozăvii în lume și e violență și nu știi cum să-i faci față. Asta, pe de o parte. După aceea, există un alt registru în care sunt descries stări foarte dure, de exemplu cum împovărată de durere, simți că îți cedează și corpul și trebuie să înveți cumva să te iei singură de mână și să spui: „Hai, fetiță, hai să plecăm de aici.” Aproape că nici nu m-am gândit, aproape că am scris cu corpul. Am scris despre muncă domestică făcută cu corpul, cu mâinile, cu substanțe care pot fi vătămătoare. Da, am scris despre lucruri foarte concrete legate de corp, despre suferință fizică, dar și despre rușinea resimțită epidermic, din nenumărate motive. Despre cum te simți sau nu te simți acceptată într-un loc pentru că ai sau nu hainele potrivite, atitudinea potrivită, extracția socială potrivită. Despre lucruri extrem de concrete, care oglindesc, la nivel material și la nivel senzorial, felul în care lumea din jur te vulnerabilizează sau te iubește. Cred că am vrut să traduc la nivel de corp seria asta de agresiuni pe care societatea și sistemele astea în care suntem prinse le pot direcționa către corpurile femeilor și către corpurile feminizate. Sigur că am și conceptualizat, dar, pe de altă parte, a fost și o formă a scrisului care a ieșit într-un soi de flux pe care nu mi-am dorit neapărat să-l controlez în momentul în care se petrec.
Bineînțeles că după, da, am modelat șuvoiul ăsta, dar am vrut mult să las textele astea să iasă în forma în care au nevoie să iasă. Și poate cineva se conectează cu ele, poate cineva a simțit același lucru și a suferit pentru că nu s-a simțit înțeleasă. Cu siguranță s-a întâmplat așa. Am primit și multe reacții, în special legate de poemul ăsta despre munca domestică, despre „Domestica”.
Ne simțim sau nu ne simțim primiți într-un spațiu dacă avem hainele potrivite pentru el – e ceva ce poate am gândit noi toți la un moment dat, modul în care ne prezentăm corpurile în spații confortabile sau inconfortabile. Tu ai un poem numit „Window Shopping”, poem de dragoste anti-consumerist, dar și poemul „Paris Bonheur”, în care spui: „Hainele au o istorie de sânge și privilegiu, de disciplinare, renunțare și revendicare. Hainele sunt de cucerit, de eliberat și de scris.” Și, bineînțeles, voiam și eu să întreb: care este relația ta cu hainele, cu purtatul lor, cu a fi și a arăta într-un anumit mod în societate și cât de mult are legătură cu scrisul poeziei? Cât de important este pentru tine acest spațiu estetic?
Pentru mine este central. În nenumărate moduri este esențial. Pentru că, fiind o fire mai degrabă timidă, există momente în viața mea în care nu mă pot conecta cu exteriorul sau exprima într-un alt limbaj decât folosind paravane intermediare. Și pentru mine hainele funcționează în felul ăsta. Funcționează realmente ca formă de limbaj. Poate sună pretențios. Sunt instrumente de comunicare și pârghii de acceptare, până la urmă. Și de autoliniștire. E foarte important ca în hainele mele să mă simt primită și să mă simt întreagă. Așa că, din punctul ăsta de vedere, ele funcționează cum funcționează și scrisul pentru mine: ca forme de conectare cu ceilalți, de atenție față de propria sensibilitate și față de ceilalți. Scrisul și hainele sunt foarte legate pentru că le înțeleg ca practici artistice care-mi sunt foarte proprii și care mă apropie de ceilalți. Strict despre relația mea cu hainele, sunt extrem de conștientă de istoria politică impregnată în tot ceea ce purtăm, alegem să purtăm sau ne permitem să purtăm. Istoria modei este, la fel ca orice istorie, marcată de violențe, de lupte, de dinamici de putere și nu avem cum să ignorăm lucrurile astea.
Mi se pare și ipocrizie, pe de altă parte, să critici femeile pentru că îndrăznesc să recurgă la haine pentru pentru a-și rotunji o expresie de sine, până la urmă. De ce ar fi asta mai puțin valoros sau mai puțin complex decât modul în care se așază cărțile în bibliotecă? Nu am înțeles niciodată. De ce un playlist ar fi privit cu mai multă îngăduință în plan personal decât alegerile vestimentare?
Din nou, sunt opțiuni personale care vorbesc foarte mult despre noi, care vorbesc foarte mult despre nenumărate nevoi ale noastre. Pentru că noi nu avem doar nevoiade a ne arăta în lume. Avem foarte multe alte nevoi la care hainele răspund: nevoia de îngrijire, de a ne simți protejate, de a ne marca adeziuinile, de a ne juca, de a ne simți în acord cu corpul nostru, de a ne celebra corpul poate după un trecut în care am avut foarte mult de suferit sau în care l-am respins. Sau în care corpul nostru a fost rănit, umilit, disprețuit, abuzat, pus în pericol.
Așa că să judeci femeile, în special, sau corpurile, cum spuneam, corpurile feminizate, pentru asta și pentru nevoia de a găsi o formă de expresie sau de revendicare recurgând la haine sau la machiaj mi se pare crud și nedrept. E o retraumatizare. Este pueril și foarte misogin să faci asta, din punctul meu de vedere. O formă de agresiune, de oriunde ar veni, cu atât mai oribilă când vine din partea unora care pretind că înțeleg mai mult.
Da. Îmi amintesc că Chimamanda Ngozi Adichie vorbea la un moment dat despre cum urma să predea un curs și, pentru că era prima oară când făcea asta, a ales să se îmbrace foarte sobru, foarte masculin, într-un costum, ca să fie luată în serios (în normele și înțelegerea societății a ce înseamnă reprezentarea vestimentară masculină). Și vorbește cumva critic despre asta, despre misoginism și despre cum după aceea a renunțat la a se mai arăta și manifesta așa, pentru că nu era ea, și a început să se îmbrace din nou colorat, elegant, feminin, dându-se cu ruj și așa mai departe. Pur și simplu a revendicat o parte din ce înseamnă ea, până la urmă. Și cred că avem și noi tendința, ca societate, să credem că o femeie care se aranjează prea mult, ca să spunem lucrurilor pe nume, este o femeie superficială. Ceea ce și eu consider a fi destul de pueril.
Da. E o nebunie să-ți dorești o uniformizare, toate înregimentate în același stil. Fiecare e cu formula pe care a găsit-o, în care se simte confortabil și în care caută să exprime ceva despre sine, ce dorește să facă cu hainele și cu modul în care arată în lume. Departe de mine gândul de a spune că doar recuperarea unor valori ale femininului este ce trebuie. Sub nicio formă. Dar, într-adevăr, ceea ce este asociat cu paradigma a femininului își pierde din prestanță, din prestigiu. Și imediat își pierde din prestanță nu pentru că ar fi mai puțin valoros, ci pentru că asta este istoria extrem de misogină a raportării la femei și la alegerile lor, nu pentru că ar fi ceva intrinsec lipsit de valoare în practicile astea. Și, exact cum spuneai tu despre Chimamanda, societatea noastră acceptă și prețuiește mult mai mult aparițiile unisex, care, de fapt, sunt mult trase către idealul masculin. Un costum are farmecul lui, fără îndoială, și oricum totul depinde de cum e integrat într-un persformance conștient ales. Îți spui că te îmbraci în această uniformă a decenței, dar care, de fapt, este uniforma dictată tot dinspre, și nu vreau să sune deloc binar, dinspre modelul ăsta foarte masculinist. De asta mi se pare foarte interesant jocul subversive cu hainele amestecate, reinterpretate resemnificate, în așa fel încât să le răscroiești și să le scoți din categoriile astea rigide, masculin și feminin, care sunt foarte constrângătoare și, de fapt, nici nu reflectă cine ești și cum suntem.
Suntem pe aceeași pagină. Am simțit că atunci când vorbești despre haine vorbești cumva despre o revendicare a libertății de exprimare în orice formă, până la urmă. Și mi se pare că această carte debordează de feminitate diversă, de dorință, pasiune și o interioritate extrem de bogată și complexă. Ai spus la un moment dat că „neliniștea m-a învățat mereu tot ce știu, dar și dorința, contaminând mereu cu gesturi abia perceptibile banalitatea limbajului” — două lucruri cu care iar am rezonat foarte tare. Vrei să ne spui puțin despre asta?
Cred că, dacă e să-mi placă ceva la mine în mod deosebit, să mă bat așa pe umăr și să zic: „Da, dom’le”, e faptul că mi-am păstrat mereu o minte curioasă. O minte destul de neliniștită și curioasă. Și leg curiozitatea de dorință. Pentru mine dorința, în toate modurile în care se poate declina, a fost motorul care m-a păstrat în mișcare, indiferent de contextele poate aspre sau mai complicate. Dincolo de asta mi se pare că, de-a lungul istoriei, dorința și mai ales dorința femeilor a fost din nou demonizată sau considerată nelegitimă.Și cred că trebuie să revendicăm asta.
Virginia Woolf a făcut-o în textele ei, nenumărate scriitoare superbe au făcut-o. Sunt foarte multe alte poete și, în special, poete feministe, care au revendicat dorința și potențialul de creștere, de transformare, de critică și de schimbare a lumii pornind de aici. Și îmbrățișez asta cu totul. Mi se pare că este substanța care te pune în priză directă cu lumea și cu ceilalți din jur: curiozitatea și dorința de a înțelege, până la urmă, armonia și frumusețea care pot fi posibile în lumea asta pentru toți, pentru atât de mulți, și nu doar pentru un segment.Și, pornind de la dorință, poți să imaginezi scenarii imposibile și să vezi căi, pur și simplu să deblochezi și să deschizi orizonturi imposibil de luat în calcul înainte
Aș vrea să mai atacăm doar două subiecte foarte fierbinți în momentul ăsta. Unul dintre ele este programa școlară și mi-ar plăcea dacă ne-ai spune ce crezi despre asta. Despre cum arată programa școlară și, ca scriitoare română contemporană, ce sentimente ai în legătură cu această situație?
A fost toată discuția asta despre programa pentru clasa a IX-a și foarte bine că s-au purtat aceste discuții și că oamenii s-au revoltat și că spiritele s-au inflamat. Sunt niște minți atât de tinere și au atât de multă nevoie să se simtă înțelese, să li se vorbească pe limba lor, să fie hrănite cu ceva semnificativ pentru ele. Eu nu zic să le dai doar dulceață cu lingurița, în niciun caz, dar trebuie să le dai și texte cu care să poată să rezoneze. Bineînțeles că trebuie să învețe clasici, fără îndoială. Le deschid mințile, le îmbogățesc interiorul, studiul lor este un exercițiu intelectual cu care trebuie să se obișnuiască. Dar tot trebuie văzut că o minte de 14-15 ani aruncată în texte de secol XVIII, a căror valoare literară poate fi percepută abia după foarte mult exercițiu de citit și de teoretizat literatură, cel mai probabil se va împotmoli și se va îndepărta de lectură. O să ajungă să trântească manualele alea, să urască cititul. Sigur, e important să incluzi cumva axa cronologică în predarea literaturii, la această vârstă. E important să aibă repere solide de istorie literară, dar să nu oferi doar această osatură, care e foarte aridă pentru ei.
Dacă eu aș fi acum la liceu și aș avea TikTok, acces nelimitat la internet, Youtube, mi-ar fi foarte greu să rezonez cu Grigore Ureche fără un pic de carne pe lângă. N-aș înțelege nimic: nu e vorba de faptul că acești copii nu au capacitatea de înțelegere, ci este mai degrabă vorba despre interes și atenție, fără de care totul pare în zadar la vârsta asta.
Nu știu cum să aștepți de la cineva să facă un efort să pătrundă un text foarte complicat și cu totul străin ca registru, câtă vreme el nu e conectat cu ideea de citit în general. Copiii ăștia trebuie mai întâi conectați, băgați în priză la literatură. La o literatură care să-i trezească și care să li se pară că merită efortul, pe care să o perceapă relevantă pentru preocupările, căutările și trăirile lor. Așa, ce motivație au? Că le trebuie la bac? Mulți dintre ei, din păcate nici nu mai ajung până acolo, iar dacă practica cititului nu le e înculcată de la vârste mici, în școală, prin expunere la experința bibliotecilor și a grupurilor de lectură, cei mai mulți sunt pierduți. Să nu pierdem o clipă din vedere o realitate crudă: precaritatea în care se zbat cele mai multe familii, mai ales în medii cu grave clivaje economice, unde bugetul nu mai ajunge să acopere nici măcar nevoile de bază, darămite cumpăratul de cărți, care s-au scumpit foarte mult. Cu ce le trezești motivația acestor adolescenți, private de atît de multe, excluși din atât de multe?
Exact. Acum că am ajuns la motivație, Alina, să zicem că nu foarte departe de noi este momentul în care inteligența artificială va putea scrie o carte comercială bună. Eu cred cu tărie că asta va putea face destul de curând. Adică să respecte niște pattern-uri, să facă, nu știu, un thriller bunicel sau un romance bunicel. Să zicem că nu literary fiction, nu încă, cel puțin (deși e deja toată discuția asta despre utilizarea AI-ului în scris ca experiment și așa mai departe; pentru mine e o trișare și nici nu pot romantiza în vreun fel folosirea inteligenței artificile în munca creativă, când îți ține loc de gândire, de experiment și creație propriu-zisă). Dar să zicem că poate la un moment dat AI o să scrie și o carte de poezie bunicică. Cum te simți în legătură cu asta?
Nu știu cum mă simt în legătură cu asta. Sincer, din punctul de vedere al celei care scrie, recursul la AI îmi pare ca și cum ai vrea să-ți delegi viața ta, cu frumusețea care se găsește în ea, să o trăiască altcineva. Pentru mine aici se cerne sensul lucrurilor pe care le facem noi, și nu roboții. Le facem pentru că ne face plăcere, oricâte dificultăți ar presupune, și ne interesează într-un mod aproape ridicol. Gândește-te că îți face o plăcere nebună să mănânci un anumit tip de înghețată și apoi, la un moment dat, te trezești spunând: „A, păi stai așa că eu nu o mai mănânc, o mănâncă robotul în locul meu.” Ajungi să îți delegi viața. Pentru mine în asta constă șansa literaturii și, cumva, garanția permanenței ei: că este parte din dorința noastră de a ne trăi viața cât mai plenar, oricare ar fi riscurile, oricât de mare teama și necunoscutul. Asta, și nu o corvoadă pe care trebuie să o delegăm sau o chestiune exterioară pe care o pasăm unui soft, unei mașinării, care să o execute în așa fel încât să ne aducă ceva, nu știu, un premiu, niște bani, niște whatever-uri din astea exterioare. Nu știu, toate astea sunt niște sateliți, sunt niște lucruri exterioare scrisului, care și așa complică întregul proces Dacă le pui în centrul întregii activități și cooptezi AI-ul să-ți scrie cartea cu cele mai mari șanse la premii sau cartea pliată pe ultimele trenduri de pe BookTok, mă tem că o să mercantilizăm și mai mult o practică oricum viciată de presiunea vânzărilor și a vizibilității. Iar dacă lucrurile așa vor sta, în scurt timp, cel mai probabil o să trebuiască să redefinim, la nivel global, însăși ideea de scris și de literatură.
Literatura pe care o scrii din resorturi pur interioare e altceva… Nu te bate nimeni cu biciul să scrii poezii. Dimpotrivă, mai degrabă te-ar disciplina să-ți găsești și tu un job din care să reușești să trăiești, dacă nu să faci mulți bani, eternul ideal al împlinirii. Cum să scrie inteligența artificială în locul meu? Cum să îi deleg activitatea care îmi aduce cea mai mare împlinire? Vorbesc din punctul de vedere, bineînțeles, al persoanei care produce literatură.
Din punctul de vedere al cititorilor, poate că o poezie generată de inteligența artificială răspunde la fel de bine unor nevoi ale lor ca și una produsă de o fire neliniștită căreia îi curge sânge cald prin vene. Asta nu contest. Asta e altă discuție. Dar doar strict din punctul meu de vedere, al omului care scrie, nu cred că o să mă oprească din asta faptul că se scrie și în alt mod.
Mai e ceva. Uite, noi stăm de vorbă aici despre scris pentru că oamenii sunt interesați nu numai de textele pe care le citesc, ci și de mințile și viețile care le-au produs, oricât de bruiată ar fi adesea legătura. Sunt interesați de legăturile cu cineva în carne și oase, de ceea ce i-ar putea apropia cât mai mult de ei înșiși, de fapt, de ei îșiși ca ființe în carne și oase, cu vise, și greșeli, și slăbiciuni, și momente de disperare. Nu cred că așa ceva poate fi oferit de o sursă AI care generează poezie, pentru că sursa AI, într-un potential dialog despre procesul creativ, își va enumera, probabil, o serie de dificultăți care țin de accesul la baze de date sau la alte texte pe care să le proceseze. Nu știu câți dintre noi caută să se întâlnească cu o interioritate construită doar din agregate, achiziții sau procesare algoritmică.
Spuneai mai devreme că lucrezi la un roman, ce ne poți spune despre el în acest moment?
Prefer să nu spun mare lucru, dar scriu cât de constant pot și încerc să îmi păstrez cât de mult atenția acolo. Mi-aș dori să fie o poveste despre iubire, întregire de sine și speranță.
Mulțumesc pentru răspunsurile atente și implicate și pentru o carte de poezie superbă, care va rămâne cu mine mulți ani de aici înainte. Așteptăm cu nerăbdare următoarea ta carte.
Fotografiile cu Alina Purcaru: Roman Rybaleov