Spectacolul VENUS pornește de la una dintre cele mai persistente figuri ale imaginarului occidental pentru a o deplasa din registrul reprezentării în cel al experienței. În acest interviu, am vorbit cu coregrafa Alexandra Zavelea despre corp ca spațiu al memoriei și fragilitatea idealurilor culturale, întrebându-mă constant cum poate transforma dansul anumite simboluri în prezențe vii, contradictorii și profund personale.
În cultura occidentală, Venus a fost privită mai degrabă ca obiect al contemplării, înainte de a fi un corp care trăiește. Cum poate dansul să recupereze această diferență și să transforme un simbol într-o experiență care nu mai aparține exclusiv privirii, ci corpului însuși?
Cred că dansul are puterea de a elibera corpul din imagine. Venus a fost un corp privit, idealizat și transformat într-un reper al frumuseții. Pe mine m-a interesat ce se întâmplă atunci când acest simbol începe să respire. Când nu mai este o imagine perfectă, ci un corp care simte. Nu am vrut să spun povestea zeiței Venus. Pentru mine, Venus există în fiecare dintre noi. Fiecare își poartă propria Venus – felul în care s-a raportat la frumusețe, la feminitate, la privirea celuilalt, la dorința de a fi acceptat sau iubit. Venus este o experiență diferită pentru fiecare persoană. Dansul creează un spațiu în care corpul poate să fie el, dincolo de imagine. Pentru mine, asta este transformarea lui Venus: nu mai este un ideal de atins, ci ceva ce fiecare trăiește în felul lui.
Corpul nu este niciodată complet personal; el poartă urmele educației, ale normelor și ale imaginilor pe care le-a interiorizat. În procesul coregrafic, ai încercat să descoperi un corp anterior acestor convenții sau te interesează tocmai imposibilitatea de a ajunge la el?
Nu cred că există un corp complet eliberat de tot ceea ce a trăit. Suntem formați de educație, de familie, de cultură, de felul în care am fost priviți și de felul în care am învățat să ne privim pe noi înșine. Toate aceste lucruri rămân în corp. Cred că libertatea nu înseamnă să ștergem toate urmele pe care le poartă corpul. Libertatea apare atunci când devenim conștienți de ele și putem alege cum ne raportăm la ele. Pentru mine, dansul este exact acest spațiu: un loc în care corpul își spune propria poveste, cu fragilitățile și transformările lui.
Dansul este una dintre puținele arte în care gândirea se exprimă prin mișcare. Există idei despre feminitate pe care le consideri imposibil de formulat în cuvinte, dar care pot deveni inteligibile prin coregrafie?
În spectacol nu am încercat să definesc feminitatea. De fapt, cred că, în momentul în care încerci să o definești, o limitezi. M-a interesat mai degrabă să surprind felul în care ea se transformă. Există momente în care feminitatea înseamnă forță, alteori vulnerabilitate, alteori joacă, revoltă sau tandrețe. Toate pot exista în același corp, uneori chiar în aceeași mișcare. Coregrafia mi-a permis să las aceste stări să coexiste fără să le explic. Un corp poate fi delicat și puternic în același timp, poate să se expună și să se protejeze simultan. Mi se pare că dansul acceptă contradicțiile fără să simtă nevoia să le rezolve, iar asta îl face un limbaj foarte sincer. Poate că asta este și transformarea lui Venus în spectacol. Ea încetează să mai fie un ideal la care ne raportăm și devine un spațiu de explorat. Un corp care își dă voie să fie contradictoriu, imperfect și în continuă schimbare. Iar pentru mine, tocmai această libertate de a nu avea o singură formă este una dintre cele mai frumoase expresii ale feminității.
VENUS vorbește despre prăbușirea unui ideal, însă căderea nu înseamnă întotdeauna dispariție. Crezi că idealurile culturale mor cu adevărat sau doar își schimbă formele prin care continuă să ne modeleze?
Nu cred că idealurile dispar cu adevărat. Cred că ele se transformă odată cu noi. Își schimbă limbajul, imaginea, contextul, dar continuă să existe, uneori într-un mod mult mai subtil. De multe ori avem impresia că ne-am eliberat de anumite modele, dar ele reapar sub alte forme, poate chiar mai greu de recunoscut. Și cred că frumusețea este unul dintre cele mai bune exemple. Astăzi nu mai există un singur ideal, ci foarte multe. Ni se spune că putem fi orice, dar, în același timp, suntem înconjurați de imagini care ne spun cum ar trebui să arătăm, cum ar trebui să ne purtăm sau chiar cum ar trebui să ne simțim. Presiunea nu a dispărut, doar și-a schimbat forma. De aceea, în spectacol, căderea lui Venus nu este sfârșitul unei povești. Este începutul unei întrebări. Ce rămâne din noi atunci când un ideal începe să se fisureze? Ce alegem să păstrăm și ce avem curajul să lăsăm în urmă? Nu cred că putem trăi fără idealuri. Cred, însă, că este important să nu le lăsăm să devină măsura valorii noastre.
Generația ta a crescut într-un spațiu în care corpul este simultan expus, arhivat și evaluat aproape permanent.Cum influențează această experiență felul în care construiești prezența scenică și relația dintre autenticitate și reprezentare?
Cred că generația mea trăiește foarte mult prin imagine. Suntem obișnuiți să fim văzuți, să ne fotografiem, să ne comparăm, să ne gândim cum arătăm aproape fără să ne dăm seama. E ceva ce face parte din viața noastră și cred că ne influențează mai mult decât vrem să recunoaștem. Scena este singurul loc în care simt că am cu adevărat control. În viața de zi cu zi nu pot controla cum sunt percepută, ce proiectează ceilalți asupra mea sau cum mă compar cu imaginile din jur. Dar pe scenă controlul nu vine din dorința de a părea perfectă. Vine din faptul că pot alege să fiu sinceră. Pot decide ce las să se vadă și cum transform tot ceea ce simt în mișcare.
Cred că atunci când un dansator este cu adevărat prezent, publicul simte asta. Nu pentru că totul este perfect executat, ci pentru că există ceva autentic în fața lui. Dansul a devenit pentru mine un spațiu de libertate. Și cred că despre asta vorbește și VENUS. Despre încercarea de a te desprinde, chiar și pentru câteva momente, de toate imaginile care îți spun cine ar trebui să fii și să descoperi cine ești atunci când rămâi doar cu propriul corp. Pentru mine, asta înseamnă autenticitate. Nu perfecțiune, ci libertatea de a fi prezentă și de a exista fără să încerc permanent să mă conformez unei imagini.
Ai lucrat cu coregrafi ale căror practici pornesc adesea din cercetarea corpului și din relația acestuia cu spațiul și memoria. În ce punct simți că VENUS devine un spectacol care îți aparține integral și în ce măsură dialoghează, conștient sau nu, cu această filiație artistică?
Suntem, într-un fel, suma oamenilor pe care îi întâlnim și de la care avem ceva de învățat. Pentru mine, Arcadie Rusu este omul care m-a format cel mai mult. Este mentorul meu și persoana care m-a învățat să privesc dansul altfel. M-a învățat să privesc dansul cu același respect cu care încerc să mă privesc și pe mine. Să am răbdare cu procesul, să nu mă grăbesc și să înțeleg că evoluția vine din curiozitate și din dorința de a merge mai departe, nu din perfecțiune. Mi-a dat foarte multă încredere și libertatea de a căuta, de a greși și de a-mi găsi propriul drum. Nu a încercat niciodată să mă facă să dansez ca el, ci m-a încurajat să îmi descopăr propriul stil. Pentru mine, asta înseamnă un mentor adevărat. Pentru mine a contat enorm că am avut echipa LINOTIP alături. Când e primul tău spectacol, faptul că ai oameni care te inspiră și cred în tine îți dă curaj să mergi mai departe.
Filosoful Maurice Merleau-Ponty scria că nu avem un corp, ci suntem corpul nostru. Dacă accepți această perspectivă, atunci ce anume se reconstruiește în VENUS: corpul, identitatea sau felul în care învățăm să locuim în propria imagine?
Cred că se reconstruiește relația pe care o avem cu noi înșine. În timpul procesului mi-am dat seama cât de ușor ajungem să ne privim prin ochii celorlalți și cât de rar ne întrebăm ce simțim noi, de fapt. De multe ori încercăm să fim ceea ce se așteaptă de la noi și uităm să vedem cine suntem atunci când nu mai încercăm să demonstrăm nimic. Pentru mine, VENUS a fost și despre întoarcerea la corp, nu ca la un ideal, ci ca la un loc în care pot să exist fără să mă compar în permanență. Nu cred că la finalul acestui proces m-am descoperit complet. Cred doar că am învățat să mă privesc cu mai multă blândețe. Și poate că, uneori, asta este cea mai importantă transformare.
Orice reprezentare a feminității riscă să creeze, fără intenție, un nou model normativ. Cum ai construit un spectacol despre deconstruirea unui ideal fără ca el să propună, implicit, un alt ideal?
Știu cum este să îți dorești să fii suficientă. Să te compari. Să te întrebi dacă ești prea mult sau prea puțin. Cred că, într-un fel sau altul, toate trecem prin asta. Tocmai de aceea nu mi-am dorit să spun cum ar trebui să fie o femeie după ce cade un ideal. Mi-am dorit doar să îi fac loc să existe. Să poată fi puternică și fragilă, sigură pe ea și plină de îndoieli, delicată și furioasă, fără să simtă că trebuie să aleagă una dintre aceste variante. Pentru mine, VENUS nu vorbește despre femeia ideală. Vorbește despre femeia reală. Despre cea care încearcă, greșește, se schimbă, se pierde uneori și se regăsește altfel. Cred că frumusețea este tocmai în această libertate de a nu rămâne aceeași.
Coregrafia lucrează cu un material paradoxal: corpul este în același timp subiectul și instrumentul discursului. Cum se schimbă relația cu propriul corp atunci când el devine spațiul în care se discută puterea, vulnerabilitatea și memoria unor imagini culturale?
Cred că, atunci când alegi să dansezi, accepți și faptul că nu te poți ascunde. Corpul spune lucruri despre tine înainte să le poți pune în cuvinte. În viața de zi cu zi reușim de multe ori să ne construim o imagine. Alegem ce arătăm, ce spunem și ce păstrăm pentru noi. Pe scenă, însă, simt că toate măștile cad. Dacă nu ești prezent cu adevărat, se vede. Dacă îți este teamă, se vede. Dacă încerci prea mult să controlezi totul, se vede. Paradoxal, scena este și locul în care simt că am cel mai mult control. Nu pentru că pot controla felul în care sunt privită, ci pentru că pot alege să fiu sinceră. În viața de zi cu zi încercăm, fără să ne dăm seama, să ne protejăm. Pe scenă nu mai funcționează. Corpul spune întotdeauna adevărul înaintea ta.
În timpul repetițiilor am realizat și că nu era doar corpul meu în proces. Fiecare dansatoare venea cu propria relație cu feminitatea, cu propriile vulnerabilități și experiențe. Spectacolul s-a construit din întâlnirea acestor corpuri, nu doar din ideile mele. Cred că asta este și frumusețea dansului: începi cu o viziune, dar ea se transformă de fiecare dată când întâlnește un alt om.
Corpul știe lucruri despre mine pe care uneori mintea le înțelege mai târziu. Poate de aceea simt că spectacolul este atât de personal. Pentru că nu vorbește doar despre o idee sau despre un simbol. Vorbește despre toate lucrurile pe care le purtăm în noi și pe care, uneori, doar corpul are curajul să le spună.