Pe Vanessa Steinacher am descoperit-o întâi ca scriitoare – inevitabil, ar spune cei care mă cunosc. Dar apoi am vrut să aflu cine e în spatele personajelor sale, cui aparține mintea care le-a construit, așa că am fost și n-am fost surprinsă să aflu despre faptul că autoarea este în mod egal dedicată scrisului și muzicii; pe aceasta din urmă nu doar că o practică, ci o și predă și altora. Așa că dialogul de mai jos trebuia să existe, într-o formă sau alta, în special pentru că mi-au rămas câteva întrebări în minte după ce am citit, cu inima deschisă și nu prea, o carte care m-a pus la încercare: Pippa. Aventuri la balamuc.


De la o viață dedicată muzicii, la scris – care pare o iubire la fel de autentică, de cursă lungă. Cum își fac loc cele două pasiuni în viața ta, cum și când prioritizezi una în defavoarea celeilalte? Se eclipsează reciproc, se potențează?

Sunt mai mult decât recunoscătoare că am început studiul muzicii în copilărie și că acum, la maturitate, am șansa să le fructific elevilor mei iubirea pentru această artă. Cu toate acestea, nu am fost niciodată atrasă de compoziție, însă viața m-a condus spre scrierea primului meu roman — Imagini de fado, satisfăcându-mi o nevoie de creație de care nu eram conștientă la vremea aceea. Odată cu acea experiență, care a durat doi ani și jumătate, am înțeles că scrisul este scânteia vieții mele.

Cu amintirea scrierii primului meu roman, nu mi-am imaginat că procesul de creație poate fi unul programat, dar odată cu cel de-al doilea volum, m-am bucurat că acest lucru este posibil. Datorită sesiunilor de scris programate, care s-au desfășurat între orele de predare și seara, de multe ori până noaptea târziu, am reușit să echilibrez aceste două pasiuni. Desigur, cu marea susținere din partea familiei mele.

Un aspect foarte important pe care îl observ în scris este faptul că forma unui roman, construcția capitolelor și a frazelor sunt foarte asemănătoare cu multe dintre noțiunile discursului muzical, sau mai bine zis, ale formelor muzicale. Iar dacă arta sunetului și cea a cuvântului sunt mult mai apropiate decât aș fi crezut, atunci nu pot decât să mă bucur de această asociere, care pentru mine cred că este un mare avantaj, mai ales că prefer să scriu auzind (nu ascultând, pentru că sunt prea concentrată la formularea ideilor) diverse lucrări muzicale, pe care le simt compatibile cu scenele la care lucrez. De aceea apar în romanele mele listele cu lucrările muzicale care m-au acompaniat pe parcursul scrierii.

Care sunt obiceiurile tale de scriitor în ceea ce privește construcția unei cărți? Ai disciplina de a face un plan și de a-l urma la sânge sau pornești de la o imagine în jurul căreia se construiește totul ulterior?

Până acum am scris opt romane; cinci dintre ele sunt publicate. Pentru unele am avut nevoie de schițe pe „ciorne digitale”, iar pentru altele nu. De exemplu, pentru Imagini de fado am avut nevoie de mai multe schițe, inclusiv de fișe de personaje, iar O viață cu Clara sau Jaja nu au necesitat așa ceva. E interesant că fiecare roman a reprezentat pentru mine o experiență diferită, atât din punct de vedere al conturării subiectului, cât și al procesului de scriere.

Dacă n-ar fi existat limbajul și comportamentul explicit al Laurei-Paloma, m-am gândit eu deseori pe parcurs, Pippa. Aventuri la balamuc ar fi putut fi cu ușurință o carte pentru copii. Tu te-ai gândit astfel la ea când ai scris-o sau la final? Ai luat cumva în calcul și dimensiunea aceasta a poveștii?

Primul personaj pe care am început să-l conturez a fost Laura/Paloma. Din nevoia unui martor, de asemenea lipsit de discernământ, pentru scenele cu omorurile, s-a născut Missy/Pippa. Pe parcursul scrierii, învăluită de inocența pisicii, mi-am dorit să scot cu totul romanul din registrul infantil și de aceea am considerat că cele două pasaje naturaliste/horror sunt absolut necesare.

Ce poți să ne spui despre partea de documentare legată de schizofrenia paranoidă? Mi se pare o decizie riscantă această caracteristică a personajului, deși necesară pentru construcție, mai ales că îi dă și acea unreliability apreciată de cititori, dar asta ne readuce la dimensiunea riscantă.

Mi s-a părut obligatoriu să mă documentez. Am avut discuții lungi cu un medic psihiatru, care mi-a vorbit cu foarte multă răbdare despre schizofrenie în general și mai ales despre cea paranoidă, despre simptome, tratamente, crize sub formă de episoade, dar și despre devierile grave ale bolii, care pot apărea pe parcursul vieții unui pacient. Îmi amintesc și acum primul lucru pe care mi l-a spus, vizavi de acest subiect: „Schizofrenia nu este altceva decât decizia conștientă a minții de a fi lăsată în pace”.

Mi-am dorit foarte mult ca numele acestui medic să apară la pagina cu mulțumiri, însă răspunsul lui a fost unul negativ. După nenumărate insistențe, nu am avut de ales și i-am respectat decizia.

Mă judec deja pentru că știu că o astfel de întrebare nu se pune, dar am văzut în postările tale o pisică ce seamănă cu cea de pe copertă. Așa că o să întreb mai pe ocolite dacă narațiunea pornește de la ceva real: dacă Imagini de fado s-a născut pentru că ai locuit câțiva ani în Portugalia, există șanse ca cititorii să o poată (re)cunoaște pe Missy/Pippa pe undeva?

Cartea este dedicată prietenei mele Andreea, care mi-a împărtășit o experiență personală neplăcută și ieșită din comun. În perioada când cele dezvăluite de ea începeau să prindă contur pentru sâmburele firului narativ al cărții, în noiembrie anul trecut, a apărut în curtea casei noastre o pisică foarte prietenoasă. Gândindu-mă că apăruse din vecini, nu m-am grăbit s-o hrănesc. A început să vină zilnic și până la urmă am lăsat-o în casă. Dormea liniștită pe covor în timpul orelor mele de pian, venea seara zgribulită de frig la pervazul casei și după scurt timp s-a mutat la noi. A apreciat pătuțul moale pe care l-am cumpărat pentru ea, mâncarea pe care i-am oferit-o și nu părea deloc deranjată de gemenii mei în vârstă de șase ani, care pot fi chiar foarte gălăgioși. Am întrebat în lung și-n lat despre stăpânii ei, am pus poze pe Facebook, gândindu-mă că cineva o caută cu disperare și după câteva zile m-a contactat o doamnă care locuiește pe străduța paralelă. Mi-a spus că e alergică la pisici și că nu o poate lăsa în interiorul casei ei, așa că dacă ne e dragă și am dori, putem să o adoptăm. Cum pisica, pe nume Schnitzel (pentru prieteni e Schnitzi), stătea pe lângă mine când scriam de zor la Pippa, e lesne de înțeles cine a fost muza mea pentru acest roman.

Pisicuța gri care apare în fotografia pe care am postat-o pe Facebook se numește Pușa și este a unei cititoare; mi s-a părut foarte drăguță asemănarea cu cea din carte. Așadar, sunt slabe șanse s-o întâlnim pe Missy/Pippa. S-o lăsăm în imaginația noastră.

În O viață cu Clara, de exemplu, scrii la persoana I masculin, în Pippa. Aventuri la balamuc devii pisică, ne redai gândurile acesteia în modul haotic și amuzant specific unei feline. Cât de greu sau ușor îți e să ieși din vocea ta, a autoarei, și care sunt tehnicile care te ajută să obții credibilitate?

Acest personaj a fost pentru mine o provocare, însă dacă nu aș fi fost o iubitoare de pisici, poate mi-ar fi fost foarte greu să intru în „pielea” lui. Observând anumite trăsături specifice acestor feline și folosindu-mi imaginația, conturarea lui Missy/Pippa a fost pentru mine un adevărat deliciu, recunosc.

Și mie mi-a fost greu să nu judec personajele din roman pentru acțiuni pe care nu m-am putut abține să nu zic că le-aș fi făcut altfel. A trebuit să mă întorc de câteva ori, să reiau pasaje ca să-mi amintesc că rolul literaturii nu e să-mi confirme mie prejudecăți, nici să-mi mângâie egoul sau să mă protejeze de inconfortabil. Ce părere ai despre riscul – asumat, bănuiesc – de a nu-ți alinta, a nu-ți proteja cititorii de duritatea realității de zi cu zi?

De multe ori, viața bate filmul, dar și literatura. Dacă scopul oricărei arte este de a stârni interesul publicului prin provocarea unor emoții, indiferent dacă vorbim despre cele considerate pozitive sau negative, atunci orice artist care creează sau interpretează ar trebui să țină cont de acest lucru, fără să aibă intenția de a șoca sau de a-și demonstra performanța. Pentru mine acest proces se întâmplă natural, probabil și pentru că mereu m-am lăsat ghidată de emoții. Sunt implicată emoțional în orice legătură a vieții mele, iar în scris „trăiesc” intens alături de personajele mele. Pe lângă acest aspect, fiind o mare iubitoare de oameni, nu am cum să nu observ diversitatea din jurul nostru, lucru care mă ajută enorm în construcția personajelor, a situațiilor sau a cărților per ansamblu. Iar atât timp cât scenele realiste din romanele mele de ficțiune sunt considerate viabile de către cititori, atunci înseamnă că mi-am îndeplinit misiunea. Sper că am reușit să fac acest lucru până acum și promit că voi face tot posibilul și pe viitor. 

Care crezi că e cititorul ideal al noii tale cărți și care speri să fie mesajul cu care acesta să rămână și odată ajuns la final?

Mi-aș dori ca această carte să ajungă în mâinile și-n sufletele persoanelor empatice, iubitoare de oameni, dar și de animale, cu capacitatea de a simți profunzimea relației dintre Missy/Pippa și Laura/Paloma. Profunzimea care stă, din punctul meu de vedere, mai presus decât scenele care conțin umor negru sau acțiuni nebunești provocate de „fetița cu corp mare”,  cum ar spune personajul principal.

Mesajul cel mai important pe care m-am străduit să-l redau este că pe Pământ nu există rău absolut sau bine absolut. Laura/Paloma suferă de o boală psihică gravă și este capabilă să ucidă cu sânge rece, dar Missy/Pippa o iubește, reușind să vadă binele din ea, prin simțire. Pe de altă parte, Virginia, care polițistă fiind, luptă prin intermediul profesiei sale împotriva răului, nu este deloc îndrăgită de pisică. Missy/Pippa percepe acel rău din interiorul polițistei, determinată de situația în care ajunge captivă, simțindu-se totodată neglijată.

Ca o extensie a mesajului principal, mi-am dorit să pun în valoare conceptul iubirii în forma ei pură, care prin relația pisicii și a Laurei/Paloma, ne amintește că acest sentiment suprem nu are nevoie de motive ca să existe și nici de explicații inutile, care oricum n-ar defini-o oricât ne-am strădui.

Știu că ar fi foarte greu ca mulți dintre cititori să empatizeze cu Laura/Paloma, însă de multe ori uităm că persoanele cu boli psihice atât de grave sunt vulnerabile și pot deveni victime ale societății, mai ales atunci când nu acceptă ajutorul care le este oferit, chiar și de un sistem de sănătate bine pus la punct. Rațiunea este cea care ne ajută să luăm decizii, însă dacă ea se pierde prin alienare, atunci nu ne rămâne decât să acceptăm faptul că dacă am judeca acțiunile unei persoane lipsite de discernământ, ar fi ca și cum am judeca acțiunile unei pisici.

Laura se consideră Paloma din momentul în care i se amplifică dorința de a fi liberă și independentă, însă din cauza simptomelor diagnosticului, ea este obligată să depindă de alți oameni. Pisica, pe de altă parte, știm că este unul dintre puținele animale domestice care își pot procura singure hrana, dobândindu-și, așadar, independența.

Sper din toată inima să fi reușit să transmit măcar o parte dintre aceste mesaje, în cartea „țăcănită și adorabilă” (după spusele lui Radu Vancu) ce tratează iubirea dintre două ființe lipsite de discernământ și vulnerabile, care-și satisfac reciproc nevoia firească de afecțiune, într-o lume care poate fi plină de cruzime.

Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place. Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, te rog să ne inspiri și să ne spui: tu ce citești azi?

Cu câteva zile în urmă am terminat de citit Pădurea norvegiană scrisă de Haruki Murakami, iar acum sunt la primele pagini ale romanului La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, care aparține aceluiași mare autor.