KSELE – Portret Artist – Dor De Vară, Dumbrava Vlăsiei – Fotografie de Răzvan Muraru
KSELE construiește un univers vizual în care imaginarul suprarealist și influențele artei urbane se întâlnesc într-un limbaj personal. Pornind din cultura graffiti și hip-hop, practica sa artistică depășește spațiul orașului, explorând relația dintre memorie, subconștient și natură prin personaje hibride, și ochiul devenit semn distinctiv în lucrările sale.
Artistul s-a numărat printre participanții la cea de-a 23-a ediție a Balchik Art Residency, organizată de Elite Art Gallery, experiență care a adus universul său vizual într-un dialog direct cu peisajul și ritmul aparte ale Balcicului. În acest interviu, am vorbit despre felul în care se nasc imaginile sale, despre transformare ca principiu de lucru, precum și despre simbolurile care îi structurează practica artistică, așa cum urmele subtile ale rezidenței de la Balcic le-a lăsat în procesul său creativ.
În practica ta vizuală, granița dintre orașul exterior și spațiul interior pare instabilă, ca și cum aceleași forme circulă între real și mental. Cât dintr-o imagine vine din observație directă și cât se construiește dintr-o stare mentală sau afectivă?
Când încep o lucrare nouă, pornesc cumva de la o bază reală (de exemplu: un animal care deja există) sau nu neapărat, iar acel model din real îl fac, de cele mai multe ori, din memorie, cum mi-l amintesc, așa rămâne. Dacă folosesc o referință, culeg informațiile, decodez lucruri noi, pe care le transpun mai apoi în stilul meu. Vorbim de suprarealism și automat spațiul real se îmbină cu imaginarul, spațiu ce accesează zona subconștientului.
Lucrez cu juxtapuneri pe care în mod real nu le-ai găsi în viața de zi cu zi, aceste asocieri apar pur și simplu, într-un moment de „transă creativă”. În timpul procesului apar tot felul de idei ce vin spontan, lucruri ce le dezvolt pe parcurs, odată cu evoluția lucrării. Să-ți dau un exemplu: motivul ochiului pe care îl abordez ca element principal. Desenam ochi pe trunchiul copacilor, neavând vreo referință din natură, îi personificam. Ca mai apoi, să mă plimb pe stradă și să observ că pe trunchiul mestecenilor sunt aceste noduri care arată fix ca ochii pe care îi desenez.
În locul unei identități fixe, lucrările tale funcționează ca un proces continuu de transformare și mutație vizuală. Mulți artiști vorbesc despre identitate, însă la tine pare să existe mai degrabă o preocupare pentru transformare. Ce anume din tine se modifică sau se reconfigurează de la o lucrare la alta?
În lucrările pe care le abordez vorbesc despre trezirea spirituală, fac trimitere la glanda pineală, este o incantație spre elevare și depășire a condiției. Cred că fiecare artist își dorește să evolueze. Transformările vin la pachet cu ideea de descoperire a unor noi tărâmuri, încă neexplorate (sunt multe de zis). Plus că încerc să nu repet și sunt în căutare de motive noi de expresie. Dacă repet niște motive pe care deja le-am mai abordat, încerc să le fac mai bine sau încerc să adaug ceva nou. Poate am descoperit o combinație nouă de elemente, pe care aș vrea s-o văd cum funcționează. Ca exemplu, pot dezvolta motivul „zebrelor” în multe feluri și de fiecare dată să găsesc ceva nou, chit că la bază ai tot „dungatele”. Câteodată, unele elemente le reamintesc, le pun acolo, mici, într-un colț, ca referință, fac trimiteri la lucrări deja existente. Câteodată îmi place să creez legături între lucrări, un exemplu ar fi saga măgărușului Benjamin, pe care am făcut-o la trei ediții succesive Memoriile Cetății, în Timișoara.
De obicei, la murale mă bucur când finalizez lucrarea (procesul unui mural pentru mine este unul obositor, dar lucrez intens, uneori chiar și săptămâni legate, fără zile de pauză, depinde de complexitatea și dimensiunile lucrării), este o satisfacție vizuală să văd ceva final, bine închegat, dar nu mă îmbăt prea tare cu acest sentiment. O arhivez și merg la următoarea lucrare. Bineînțeles că mă simt împlinit, cu încă o experiență adăugată la portofoliu. Apoi, având în vedere lucrurile pe care le-am învățat acolo, le aplic sau nu, în următoarea lucrare (mai mult pe aspectul tehnic, logistic, pregătirea spațiului, zona asta de murale ține mult de aspectul tehnic).
Pseudonimul tău introduce o zonă de ambiguitate și sugestie, de parcă numele însuși ar ascunde o imagine care nu se lasă complet accesată. Există, în universul tău vizual, forme sau sensuri care devin vizibile doar atunci când nu sunt privite direct?
Inițial semnam lucrările sub forma KSELEQOQYNQYSHY, de ceva timp am decis să-l scurtez în KSELE (mai mult ca o decizie pragmatică, probabil face parte din evoluție). Nu am renunțat la numele lung, încă merg cu el în paralel. Filosofia din spate rămâne încă în picioare, evoluează, ba chiar am mai îmbunătățit-o, pe parcurs, făcând lucrurile simple complexe și lucrurile complexe simple. Când am scris prima oară acest nume, nu m-am gândit la modul: Oare ce va zice lumea? sau nu m-am gândit că lumea mă va striga Casele cu Ochi Închiși. A fost mai mult ceva de genul: sunt naratorul acestui univers, cum aș numi ceea ce văd?. Scrierea codificată pleacă de la obiceiul de a scrie lucrurile într-un anumit fel, lucru ce vine din zona urbană, din cultura Hip-Hop, Graffiti și din obiceiul de a complica lucrurile. Pentru că lucrurile nu sunt chiar așa simple sau pentru că vreau să zic ceva complex în puțin. S-a vrut și ca numele să aibă impactul pe care îl dă un tag din Graffiti, acela de scriere greu de descifrat, dar aici în mod paradoxal poți citi literele. De-a lungul carierei, am dat de tot felul de oameni, cu feedback-uri diferite, au fost momente surpriză, când non vorbitori de limbă română, dar care cochetau cu literele, au putut citi numele. Sunt oameni din zona urbană care citesc numele lung ușor și înțeleg din prima ce scrie, sunt alți oameni care nu pot. Vizual mi se pare că are un impact, plus că îți zice o poveste sau odată ce descifrezi ce scrie, te bagă mai bine în poveste. KSELE simplu, nu dă prea mult „din casă”, îmi place și acest lucru, rămâne mai mult mister sau rămâne mai mult un simbol, care are în spate o identitate vizuală. Poate la un moment dat nici nu va mai fi nevoie să mă semnez sau mă voi semna și mai simplu (ca să fac o trimitere la un clasic din literatura absurdă): „K”.
Cât despre lucrurile care se văd sau nu se văd din prima, cum ziceam mai sus, sunt lucruri pe care le accesez din subconștient și poate le aflu mai târziu. Găsesc conexiuni ce întăresc mai mult ideea asta de a lucra spontan și de a da curs procesului creativ, fără bariere. Sunt lucrări făcute conștient sau din subconștient și automat au o doză de mister, care iese sau nu iese la iveală sau care poate avea mai multe sensuri. Îmi place să mă joc cu acest aspect, de simboluri care au două sau mai multe sensuri.
Sunt momente când pur și simplu vreau să fac ceva fără să stau prea mult pe gânduri: De ce am făcut ceva anume? Sunt momente când simt că dacă mă focusez prea mult pe ce a vrut să zică artistul? să inhib niște porniri libere, care nu caută neapărat o conformare într-un tipar clar. Ele sunt pur și simplu, iar dacă le căutăm prea multe explicații, poate că își pierd din esență.
Simbolurile recurente din lucrările tale creează un limbaj propriu, dar și o tensiune între repetiție și epuizare. Cum îți dai seama că un simbol și-a consumat forța și că trebuie lăsat în urmă sau transformat?
Principalul simbol pe care îl abordez și pe care îl repet în lucrările mele este ochiul (cum am zis și mai sus), este un element peste care nu aș putea să trec, mai ales când aleg să ilustrez personaje, chiar ele și imaginare, o să merg cu el în continuare sau cine știe, poate la un moment dat o să vreau să experimentez cu ceva mai abstract și nu va mai fi nevoie să-l ilustrez, rămâne de văzut.
Încerc să fac lucruri noi sau dacă repet, încerc să le fac altfel, să adaug ceva nou sau să fac o serie de lucrări ce au o legătură strânsă între ele. Ca exemple aminteam mai sus de motivul zebrelor sau de saga măgărușului Benjamin. Stilul îmi permite să jonglez pe mai multe terenuri, fără limitări. Sunt situații când îți este ușor să mergi în zona pe care o știi deja, știi că mergi la sigur, poate fi o capcană sau nu neapărat, dar cine este oare în măsură să zică asta?
Nu știu dacă este ceva ce s-a consumat, cât mai mult că am evoluat sau acel lucru a evoluat, poate că m-am plictisit de ceva anume și nu-l mai fac (poți să le reiei la un moment dat sau să le redescoperi sub o altă formă), totuși lucrurile sunt strâns legate între ele. Cumva evoluția duce tot la o chestie circulară, un lucru îl descoperă pe altul, din complexitate ajungi spre ceva simplu, iar când ajungi la simplitate îți dai seama că ai ajuns fix în același punct de unde ai plecat inițial. Sunt preocupat de schimbarea lucrurilor sau evoluția lor, dar și de conexiunea dintre ele.
Rezidența de la Balcic introduce un decalaj puternic față de mediul urban care îți structurează frecvent imaginile. În ce fel au schimbat proximitatea mării și ritmul locului procesul de lucru?
Grădina din Balcic este un loc de poveste, un loc unde miticul se îmbină cu realul (ca și KSELE), un loc boem, cu magia lui, odată ce petreci câteva zile acolo îți dai seama de ce regina era foarte atașată de acel loc. Este un loc care cu siguranță rămâne întipărit. În lucrările mele natura este un motiv important, deci pentru mine rezidența de la Balcic a fost o simbioză de bun augur.
Chiar dacă arta pe care o fac o poți numi artă urbană, iar suprafațele de lucru de obicei sunt pereții orașelor, mă simt bine undeva deconectat de oraș, ba chiar în mod paradoxal (poate?), înclin spre zona de detașare de oraș, un mediu de genul mă încarcă cu o energie bună.
Experiențele de lucru lasă uneori urme invizibile, care nu apar imediat în lucrare, dar o structurează în profunzime. Există o imagine, un detaliu sau o situație din timpul rezidenței care a rămas cu tine și care ar putea influența lucrările viitoare, chiar dacă nu este direct recognoscibilă în ele?
Pentru mine contează experiențele pe care le acumulez, uneori le și amintesc în lucrările mele. Proiectul KSELEQOQYNQYSHY sau KSELE îl văd ca pe o enciclopedie suprarealistă, în care sunt prezentate experiențele mele, lucrurile pe care le știu sau le-am adunat și pe care simt că merită să le prezint oamenilor într-un întreg. Poate că voi adăuga experiența Balcic la enciclopedie.
Au fost niște momente la Balcic, aș putea să amintesc de câteva și au legatură cu atmosfera și energia locului, colegii pot confirma asta. Un aspect este îndreptarea atenției spre natură și bucurie pentru lucrurile mărunte, de care de cele mai multe ori uităm, în rutina noastră zilnică din oraș. Vizitele nocturne ale licuricilor în număr așa mare mi-a dat-o clar cu scenarii de Disney. Dispariția haosului și a grabei, pe care le simți într-un oraș mare ca București, îți dau o altă perspectivă asupra lucrurilor, ca timp și spațiu. Un lucru îl știu sigur, o memorie am lăsat-o la Balcic și una am luat-o cu mine acasă, a fost un schimb pe schimb. Rămâne de văzut care din cele două se manifestă…
