„Mi-e frică de moarte, mi-e silă de viață.”
„Fratele meu, tătarul” de Nicolae Dabija e considerat ultimul text scris de scriitorul basarabean, asta pentru că e ultima proză publicată, pe fragmente, în revista pe care a înființat-o și a condus-o – „Literatura și Arta”. În volum apare la Editura Prut, într-o ediție de lux, cu coperte cartonate, în colecția Platforma, cu o bibliografie impresionantă (de 30 de pagini) în fața textului. „O poveste inedită, ce se petrece cu secole în urmă, în care prietenia, dragostea, războiul și invidia se împletesc cu inteligență și umor. În această nuvelă Nicolae Dabija ne predă, pe de o parte, o lecție importantă de condamnare a discriminării într-o societate diversă, a zilelor noastre, unde cultura, religia, etnia diferă de la o casă la alta; pe de altă parte, conviețuirea în micile comunități, în care, uneori, deciziile politice venite din afară pot răsturna totul din temelii”, spune scriitoarea și editoarea Moni Stănilă pe coperta a IV-a.
Nuvela începe cinematografic, cu o imagine foarte puternică – cu valurile mării care împinge înapoi spre pămînt rîul Boaz, adică partea finală a Nistrului, care intră, la Akerman, în Marea Neagră. Pentru cei ca mine, din partea de sud est a Moldovei, e o imagine cunoscută – mergeam adesea, în copilărie, la mare, trecînd prin Akerman, cum îi ziceam și noi, adică prin Cetatea Albă, și am văzut de nenumărate ori fenomenul. Acolo, la Bulboanele Ielelor, nu înoată nimeni, pentru că legenda spune că te răpesc ielele și nu te lasă să mai poți ieși din ape.
Acolo sare de pe stînci protagonistul, dar în loc să se răcorească se înfierbîntă, fiindcă e strîns de lianele-iele și ar fi murit înecat, dacă n-ar fi trecut chiar atunci de acolo Ali maurul, dușmanul lui de moarte, care n-a ezitat să sară în ape și să-l salveze. „O salvare de la moarte egală cu moartea”, gîndește cînd înțelege ce s-a întîmplat, și prietenii lui zic la fel. Dar un bătrîn care „vînturase marea noastră în lung și-n lat”, le spune că din contra, îi datorează toate zilele de aici încolo celui care l-a salvat și să facă bine să-l găsească să-l roage să-l accepte ca frate de cruce. Și așa au deveniți frați de cruce musulmanul Ali și creștinul Coste, vlahul. Fiindcă „Dumnezeu și Allah sînt doi și doar diavolul e unul, el face să ne dușmănim și să ne urîm pentru lucruri pentru care ar trebui să ne iubim”. La cheful de la Coste a apărut o fată, Aișe (probabil prietena lui Coste), care s-a așezat între ei și se pare că i-a tulburat mințile lui Ali cel neînfricat. Tătarii și valahii din Akerman se dușmăneau tradițional, dar încingeau bătălii doar foarte rar, cu reguli clare, iar la un moment dat și unii, și alții au primit ordine să distrugă dușmanul, „dușmanul” fiind reprezentat chiar cei cu care locuiesc în același oraș dintotdeauna.
Cei doi frați de cruce s-au înțeles perfect pînă Ali s-a îndrăgostit de Aișe și i-a cerut lui Coste să i-o vîndă… pentru haremul lui. Aici tradiția și educația i-au despărțit irevocabil („Nu-l puteam înțelege pe Ali nicidecum”)…
„Fratele meu, tătarul” de Nicolae Dabija este o foarte frumoasă povestire istorică de dragoste despre prietenie, alegere, despre importanța educației, tradiției și despre rolul religiei în societate. Un text extraordinar, extrem de bine scris, pe care vi-l recomand cu drag! Lectură plăcută!
Nicolae Dabija, „Fratele meu, tătarul”, Editura Prut, 2025