Coon One și-a construit un univers vizual recognoscibil în spațiul urban prin personaje antropomorfe, în special iepurii săi, care apar pe ziduri, stâlpi sau stickere și transformă orașul într-o hartă a intervențiilor discrete. În luna mai, Coon One s-a numărat printre artiștii invitați la cea de-a XXIII-a ediție a Balchik Art Residency, organizată de Elite Art Gallery, experiență care l-a plasat într-un context foarte diferit de cel al străzii. Trecerea de la peisajul urban la grădinile și lumina Balcicului a deschis o altă perspectivă asupra propriului proces de lucru și asupra felului în care natura, timpul și observația pot influența practica unui artist format în cultura urbană.

În interviul de mai jos, Coon One vorbește despre oraș ca galerie deschisă, despre libertatea și îndoielile unui artist autodidact, despre identitatea personajelor sale și o întrebare care revine constant în practica lui: cum îți păstrezi imaginația și libertatea într-o lume care încearcă permanent să te încadreze?

Cultura urbană presupune o formă de cunoaștere foarte particulară a orașului, construită prin mers, observație și repetiție. Există locuri pe care le-ai înțeles mai întâi cu corpul și abia apoi cu privirea? Cum alegi locurile de înmulțire a iepurilor tăi? 

Într-adevăr, activitatea mea este strâns legată de explorarea orașului, de la zone centrale până la clădiri abandonate, toate au farmecul lor. În general încerc să am tot timpul stickere la mine și să le lipesc pe oriunde merg. Nu am neapărat un mod de a alege spațiul când vine vorba de asta, cu cât mai multe locuri, cu atât mai bine. Singurul lucru pe care îl am în cap este să fie cât mai vizibil, asta vine la pachet cu mentalitatea de „getting up”.

Crezi că artistul caută ceva cu adevărat atunci când se plimbă printr-un oraș sau valoarea privirii artistice constă tocmai în disponibilitatea de a nu căuta nimic?

Nu știu de alții cum sunt, dar eu, de fiecare dată când ies prin oraș, mă uit foarte atent la ce a mai apărut, cine a mai desenat, ce stickere s-au mai lipit. E foarte interesant să vezi cum acționează comunitatea asupra spațiului public.

Mi se pare că orașul este o galerie ever expanding, poate nu neapărat cea mai fancy, dar cu siguranță foarte activă. De la graffiti la street art, mereu e ceva nou de văzut. Pe lângă asta, oricine poate participa liber la asta, fiecare poate să lase o urmă care să fie văzută mai apoi de alți oameni. Bine, poate nu toată lumea observă ce ai făcut tu într-un oraș plin de reclame care te bombardează vizual, dar cine are ochi pentru asta cu siguranță o să aprecieze.

În istoria artei, peisajul a fost adesea asociat cu contemplarea, în timp ce strada este asociată cu acțiunea. Ce se întâmplă când un artist format (și) de stradă ajunge să lucreze într-un loc precum Balcicul, definit de generații întregi prin peisaj?

Experiența mea la Balcic a fost una foarte faină. Cu toate că lucrările realizate în cadrul acestei rezidențe au avut ca temă personajul meu, m-a ajutat puțin să mă deconectez de la haosul orașului și să mă reconectez cu natura.

Pentru mine a fost ceva nou să schimb locul unde desenez, mai exact de la betoane, unde trebuie să fii mereu alert, la o grădină botanică unde totul este chill și te poți gândi în liniște la ceea ce urmează să faci.

Rezidențele artistice sunt prezentate adesea ca spații ale producției, dar ele pot fi și spații ale suspendării și ale îndoielii. Există vreo convingere despre propria ta practică pe care experiența de la Balcic a pus-o sub semnul întrebării?

Clar. Dat fiind faptul că nu am neapărat un background educațional în sfera artei, mereu apar îndoieli în ceea ce privește tehnica și modul de execuție. În cazul acesta a fost puțin mai accentuat, mai ales că am fost înconjurat de artiști care au învățat ceea ce fac într-un mediu academic.

Este interesant să fii autodidact, dar asta vine la pachet cu multe întrebări la care răspunsul vine mai greu decât atunci când ți se explică într-un mod practic și structurat. Cu toate astea, are și părțile ei bune, cum ar fi faptul că îți oferă o libertate pe care în mod normal nu o ai și te obligă mereu să înveți lucruri noi, ceea ce e un plus, dar cu siguranță te face să te gândești de două ori dacă ceea ce faci este bine.

Te consideri un creator de imagini sau un descoperitor al lor? Cât din ceea ce vedem în lucrările tale este planificat și cât apare din întâlnirea cu locul, momentul sau materialul?

Câte puțin din ambele. În general încerc cât de mult pot să structurez ceea ce fac, ca să meargă totul smooth în timpul procesului.

Destul de mult din ceea ce fac este bine gândit înainte, de la schiță, la simulări, la alegerea materialelor, toate au un rol în proces. Îmi place să fie totul gândit. Cu toate astea, mereu apar situații neașteptate la care trebuie să mă adaptez.

De obicei, fac schița, iar mai apoi fac o randare digitală unde pot să experimentez cu diferite culori și stiluri, ca mai apoi să transfer desenul final pe pânză sau perete folosind instrumente care îmi conferă cea mai bună acuratețe.

Care este ideea sau obsesia care revine constant în practica ta, chiar și atunci când încerci să lucrezi într-o direcție complet diferită?

Personajele mele, în special iepurii și celelalte creaturi antropomorfe, par să fie alter ego-uri care navighează între joacă și dorința de explorare și nevoia de a evada din constrângeri. Gardurile, gratiile, zidurile, spațiile urbane și temele legate de „ieșirea din sistem” apar recurent în lucrările mele ca simboluri ale unor bariere, fie ele sociale, personale sau creative.

Chiar și atunci când experimentez cu medii sau direcții diferite, revin la aceeași întrebare: cum îmi păstrez identitatea, imaginația și libertatea într-o lume care încearcă permanent să te încadreze?

Ce te interesează mai mult în artă în acest moment: capacitatea ei de a produce sens sau capacitatea ei de a produce disconfort și întrebări?

Cumva câte puțin din ambele, dar dacă ne referim strict la ceea ce fac pe stradă, clar cel mai important pentru mine este să genereze întrebări, nu neapărat disconfort, pentru că subiectele abordate sunt în general foarte playful și colorate. Bine, au și un substrat care te face să te gândești și la lucruri mai serioase, dar cumva totul este ambalat destul de friendly.

Probabil singurul disconfort pe care îl pot genera este pentru cei ce trebuie să le curețe de pe stâlpi, dar în mare I just try to have fun with it. Nu știu încă dacă publicul din România înțelege în totalitate mișcarea de street art și ceea ce reprezintă personajele desenate pe pereți.

Dacă ai elimina complet constrângerile de buget, instituție și public, ce proiect ai realiza mâine și de ce simți că încă nu a fost posibil?

În ultima perioadă am tot încercat să fac sculpturi cu personajele mele. Majoritatea prototipurilor le-am printat acasă din rășină, dar dacă aș putea să fac un proiect unde bugetul și spațiul nu ar fi o problemă, clar aș face o sculptură imensă, poate de 1–2 etaje înălțime, ceva în genul KAWS, dar din păcate încă nu am ajuns acolo. Până atunci mă focusez pe realizarea unui vernisaj la care am lucrat anul trecut. Am deja 45 de lucrări gata și sper să iasă totul bine, așa că stay tuned!