Fotografie de Adalbert Dohotariu
Izabella Lukács este unul dintre oamenii ale căror aparent neobosite eforturi pentru cultură le urmăresc online cu o mare curiozitate și o admirație probabil vecină cu fascinația. Este freelancer – copywriter și om de marketing, axat pe SEO și marketing cultural, iar prin newsletterele CooltCluj și Coolturalist a ajuns să influențeze comportamentele de petrecere a timpului liber ale clujenilor. Sau să le organizeze mult mai bine, în orice caz.
Am fost curioasă să aflu mai multe despre proiectele ei, dar și despre omul din spatele lor, așa că vă invit să o cunoaștem împreună pe Izabella Lukács.
Pentru mine, privindu-te din exterior și admirând ce și câte faci, mi-ar fi greu să te descriu în unul-două cuvinte. Tu cum te prezinți pe scurt celor abia întâlniți?
Uneori și mie mi-e greu să mă descriu în unul-două cuvinte. Pe scurt, sunt copywriter și content writer, cu formare în marketing. La asta aș mai adăuga și proiectele culturale de care am grijă și care sunt invenția și ghidușia proprie: cele două newslettere – CooltCluj și Coolturalist – și siteul personal – izabellalukacs.ro – care e mai degrabă un blog cultural.
În plus, sunt parte din echipa care „se bate cu șefii răi” prin Hacking Work și care-ți aduce veștile bune prin PozitiVești, proiecte în cadrul cărora port mai multe pălării, pe rând sau concomitent: content manager, content writer și social media specialist.
Uite, răspunsul pe care l-am dat confirmă ceea ce spuneam la început. Și îmi arată unde mai am de lucru.
Dar hai să te cunoaștem de la începuturi. Cine era Izabella în copilărie, ce visa să facă și unde e acum în raport cu ce visa la vârstele mici?
Izabella a crescut în mijlocul dealurilor, printre oameni simpli și modești și tropăit de animale. Era o fetiță care primăvara făcea buchete din flori de câmp pe care i le dăruia mamei și stătea în straturi mâncând frunze de usturoi; vara avea propriul metru pătrat de grădinuță în grădina părinților – altfel se lăsa cu scandal; toamna aduna nucile din curte și mergea cu căruța la cules de porumb, iar iarna se dădea singură cu sania și i se împotmoleau piciorușele în noroi până la glezne în drum spre grădiniță sau școală.
Îi plăcea mult să trebăluiască prin curte, să se cațere-n pomi, să mănânce fructe și legume proaspăt culese, să stea cu părinții ei în grajd când tatăl ei mulgea vacile, să-i ajute la câmp și să aibă grijă de animale.
Nu știu dacă visa să fie ceva anume. Poate să-i ia locul lui Busu, că a avut o perioadă în care se juca des de-a prezentatoarea meteo. Alteori se juca de-a cântăreața, medicul, profesoara, bucătăreasa sau spionul.
Mă simt într-un fel privilegiată pentru că îmi place ceea ce fac. Simt că mi-am găsit direcția, chiar dacă în adolescență nu știam încotro s-o apuc; am oscilat între biologie, psihologie, jurnalism și marketing când urma să-mi aleg facultatea.
Atunci a început dragostea pentru cuvântul scris?
Dragostea pentru cuvântul scris a început cu lectura. Cu cărțile pe care le primeam de la nașa mea în copilărie și cu poeziile lui Bacovia. Mi-a plăcut așa mult „Plumb” în liceu, încât am dat fuga la biblioteca școlii să împrumut o carte cu poezii scrise de el. Probabil mi-au plăcut pentru că eram o adolescentă destul de negativistă și, deseori, tristă.
În perioada liceului am citit foarte mult în format PDF. Cam așa îmi petreceam serile. Nu prea aveam acces la cărți – în Sărmașu nu exista librărie, la biblioteca școlii oferta era cam învechită (ce adolescent e curios de cărți cu subiecte precum Letopisețul Țării Moldovei?) și nu comandam cărți online pentru că nu credeam că vreun curier ar putea ajunge în văgăuna în care locuiam și nici nu aveam bani pentru asta.
Mai târziu, cred că prin anul II de facultate, am început să scriu primele poezii (sau încercări), inspirate de ceea ce trăiam și simțeam în relațiile pe care le-am avut. De atunci, poezia e un exercițiu constant în viața mea, e în proces de transformare și șlefuire.
Pe lângă asta, munca mea constă cel puțin 70% în scris și comunicare, restul de documentare, analiză, planificare și strategie. Cuvintele-mi sunt meșteșug, indiferent că e vorba de scris articole, newslettere, analize despre piața muncii, descrieri pentru episoade de podcast, texte pentru social media, propuneri de colaborare, întrebări pentru interviuri, scripturi pentru reeluri, descrieri de produse sau servicii și altele.
Dar primul spectacol de teatru la care ai fost, pe-acela ți-l amintești? Sau pe cel care te-a marcat, care a aprins o scânteie suplimentară, chiar dacă n-a fost primul.
Nu mai știu care a fost primul, probabil aș putea să-ți spun dacă m-aș uita prin colecția de bilete de la spectacolele văzute la Teatrul Național Cluj. Voi aminti primul spectacol care-mi vine în minte și pe care l-am văzut de trei sau patru ori: Il Nullafacente: Aleg să nu fac nimic.
Cu fiecare ocazie am plâns la acest spectacol. Este vorba de un om care refuză categoric să-și consume timpul în activități pe care le consideră lipsite de sens. Alege „să nu facă nimic”, chiar și atunci când soția lui e bolnavă în fază terminală. Și nu e vorba de nepăsare sau lene, cum ai fi tentat să crezi la prima vedere. Pentru el, e o încercare de a trăi cât mai conștient, cât mai „curat”, cât mai aproape de ce simte el că e esențial.
Ca spectator, inevitabil îl judeci. Îți vine să strigi la el: „Fă ceva, nu vezi că omul de lângă tine se stinge? Cum poți fi așa impasibil și de neclintit?”. În realitate, convingerile soțului sunt testate, iar relația lor e spațiul în care se confruntă dorința de detașare cu realitatea inevitabilă a iubirii, pierderii și a fragilității umane. Mi-a dat de gândit asupra modului în care mă raportez la suferință, iubire, timp și moarte.
Și cum ai făcut saltul de la consumator de cultură la om care curatoriază pentru alții cam tot ce mișcă-n plan cultural în Cluj?
Firesc și natural. Nu e o treabă pe care mi-am propus-o, pur și simplu s-a întâmplat. Uneori, ideile cele mai bune sunt cele care-ți vin spontan și cărora alegi să le dai o șansă. Obișnuiam să scriu pe rețelele de socializare gânduri și impresii la cald despre evenimentele culturale la care mergeam.
Din comentariile frecvente de tipul „până să scrii tu nu știam de evenimentul ăsta” sau „dacă aflam mai repede, aș fi mers și eu”, mi-am dat seama că, pe lângă faptul că suntem o mână de oameni cei cărora ne pasă de cultură, la mulți dintre noi nu ajung aceste evenimente din timp. Și chiar e frustrant să afli despre un spectacol, o expoziție sau un concert, la care ai fi mers cu dragă inimă, după ce deja s-a întâmplat.
Pornind de la asta, în vara lui 2023 am început să fac în fiecare luni dimineața o postare pe Facebook cu #recomandăriculturale pentru săptămâna în curs. Chiar simțeam că era nevoie de așa ceva. Oamenii au fost încântați și m-au încurajat, iar asta mi-a dat o doză sănătoasă de bucurie și încredere că fac bine ce fac și e musai să continui.
În iulie 2024 trimiteam prima ediție a newsletterului CooltCluj, care azi are aproape 2000 de abonați și 100 de ediții. Nu-mi vine să cred că am reușit să ating acest prag de 100 de săptămâni aproape consecutive în care am avut grijă de fiecare nouă ediție, cu la fel de multă seriozitate și responsabilitate ca la ediția 1. Iar dacă în prima ediție aveam câte trei, patru evenimente pe zi, acum sunt săptămâni în care CooltCluj include peste 10 recomandări pe zi.
Cum au fost primite Coolturalist și CooltCluj și cum le vezi astăzi? Poți să faci previziuni despre viitorul și expansiunea lor sau există chestia aceea care ucide spontaneitatea, dar ajută oamenilor maturi – „planul de afaceri”?
Am fost copleșită de numărul de mesaje și comentarii pe care le-am primit (și pe care le primesc și acum), semn că există nevoia unor proiecte de acest fel. CooltCluj are un grad mare de utilitate, e evident. Prin Coolturalist mi-am dorit să apropii publicul de oamenii care au grijă de fenomenul cultural, prin intermediul noutăților relevante din cultură și artă, a interviurilor cu artiști și a recomandărilor de ce să mai citești, vezi, asculți sau încerci.
Sunt două proiecte care au crescut natural, în ritmul meu și al comunității din jurul lor. Nu m-am grăbit să le împing artificial într-o direcție sau alta, am simțit că e mai important să le păstrez coerente, vii și autentice.
Anul acesta mi-am propus să identific surse de finanțare pentru CooltCluj, tocmai pentru ca el să poată merge mai departe într-un mod sustenabil, însă contextul și astrele n-au fost deloc de partea mea. Așa că, pentru moment, am rămas la munca de construcție și de creștere organică. Sper anul viitor să fie mai prietenos în acest sens, deși uneori mi-e greu să fiu optimistă când văd câte proiecte culturale se sting sau abia supraviețuiesc.
Cât despre viitor, e important să existe un plan. Sunt o persoană căreia îi place să aibă structură și direcție, fără ele cred că nici nu reușeam să duc aceste newslettere în paralel cu aceeași dedicare și consecvență aproape doi ani. Însă ele nu trebuie sub nicio formă să sufoce partea vie și umană care a apropiat oamenii de cele două proiecte.
Eu încerc să învăț să fiu și om al cifrelor, deși nu-mi e tocmai la îndemână, dar poate ne-ar ajuta să ne facem o idee și mai concretă: cât timp investești în munca la newslettere, ce presupune ea și cât de mult merită, pe termen scurt, mediu și lung, să depui o muncă neremunerată și constantă într-o țară codașă la interesul pentru cultură?
O ediție de CooltCluj presupune patru-cinci ore de lucru. Asta înseamnă munca de alegere a evenimentelor, de scriere efectivă a ediției, de programare pe Substack (platforma de pe care trimit newsletterele), de realizare a colajului care servește drept imagine de cover a ediției și a caruselului pentru Instagram. În spatele fiecărei ediții e și muncă invizibilă: să fii cu ochii în patru la ce se întâmplă în oraș, să filtrezi informația, să ai grijă să nu-ți scape mesaje ale organizatorilor împrăștiate pe diverse platforme, să păstrezi un echilibru între ce e relevant, ce e valoros și ce e, pur și simplu, util pentru oameni.
În plus, munca la newsletter înseamnă și creionarea unor parteneriate și colaborări prin care ofer invitații la anumite evenimente precum Jazz in the park, Oamenii dreptății, spectacole și festivaluri de dans, teatru, poezie, concerte și nu numai. Acestea sunt atât o formă de accesibilizare a artei și a culturii, cât și o formă de fidelizare și recompensă pentru oamenii care sprijină acest proiect, îl citesc cu regularitate și rămân aici, ediție de ediție.
Pe termen scurt, câștigul ține mai degrabă de satisfacția de a construi ceva consecvent, de a pune umărul la treabă și de a fi un reper pentru oamenii interesați de cultură. Pe termen mediu, cred cu tărie că un astfel de proiect, făcut bine, cu păsare și suflet, poate crea obiceiuri sănătoase, încredere și chiar o comunitate.
Iar pe termen lung, cred că tocmai genul acesta de muncă, făcută constant și cu un scop bine definit, ajunge să conteze cel mai mult: pentru că pune cărămidă peste cărămidă și arată că există o nevoie reală de conținut cultural curat, asumat și viu, chiar și acolo unde cultura nu primește mereu atenția pe care ar trebui s-o primească și pe care ar merita-o.
Să nu ne luăm foarte în serios și să ne dăm voie să zâmbim, dacă nu chiar să bârfim. Au fost și întâmplări care te-au surprins în acest drum al newsletterelor, ai cumva fun facts despre cei care așteaptă veștile cu sufletul la gură sau despre cei care poate sunt deranjați că faci asta?
Ce nu încetează să mă surprindă e faptul că mi se întâmplă tot mai des să cunosc oameni care deja sunt abonați la CooltCluj și îl citesc cu regularitate. Iar asta pentru mine e un semn că proiectul a depășit granițele bulei mele și ajunge la oameni noi, lucru care se datorează mult recomandărilor.
Un lucru care m-a amuzat recent e faptul că un cititor care a câștigat o invitație la un eveniment prin intermediul newsletterului s-a referit la CooltCluj (într-un email adresat mie) ca la „Cultul Izabellei de Rit Antic și Acceptat”. Nu prea știu de unde a venit asta, dar recunosc că nu m-am fi gândit că numele newsletterului te-ar putea duce cu gândul la un cult.
Care e evenimentul cultural la care pare un vis aproape irealizabil să ajungi? Anul acesta sau cândva, oricând în această viață.
Nu știu dacă am vreunul care pare un vis aproape irealizabil. În schimb, mi-ar plăcea să ajung la Teatrul Național București la câteva spectacole despre care am tot citit pe rețelele de socializare. Poate cu următoarea ocazie când ajung prin capitală.
Știu din proprie experiență că treaba cu comunicarea pentru alții for a living riscă să te epuizeze cu repeziciune. Cum faci tu să păstrezi echilibrul, cum îți mai rămân cuvinte pentru tine la finalul unei zile în care le-ai folosit pentru ceilalți?
Nu știu dacă și cât reușesc să păstrez un echilibru. Am perioade în care eu și proiectele mele ajungem într-un plan secund, iar asta vine și din faptul că prioritizez mai mult ceea ce e „pentru alții” și amân cu ușurință, câteodată fără să stau pe gânduri, ce intră în ograda proprie, spunându-mi „las’ că am timp pentru astea mai târziu” sau „e bine și mâine”.
Sunt un om care trăiește și simte destul de intens. Tind să mă implic emoțional în subiectele despre care scriu și despre care citesc. Din acest motiv, am zile în care simt că port pe umeri toate greutățile lumii și că sunt atât de sătulă încât simt că nu mai pot duce mai mult. Atunci mă zbat ca să mai storc cuvinte și pentru mine. Sau când am perioade solicitante, cu multă muncă. Alteori parcă am baterii externe, iar cuvântul îmi curge prin vene și e mereu în vârful degetelor sau al limbii, gata să prindă formă.
Ce mă ajută să păstrez un echilibru este să mă gândesc și la mine, nu doar la task-urile care nu vor înceta niciodată să existe, nici la mult așteptatul și inexistentul moment în care termin tot ce am de făcut și ajung, în sfârșit, să am răgaz pentru mine. M-am păcălit și amăgit suficient cu asta. N-o să vină nimeni să-mi ia responsabilitățile de pe umeri și să-mi spună: „Iza, acum e momentul tău”.
Nu voi avea niciodată cuvinte pentru mine și echilibru dacă nu lucrez activ la asta, iar asta înseamnă să acord proiectelor mele același nivel de atenție, implicare și seriozitate pe care îl pun atunci când vine vorba de „comunicarea pentru alții”. Acest lucru nu-i posibil fără disciplină, planificare, momente de frustrare și disconfort, înseamnă să nu las lucrurile la voia întâmplării.
Și ce faci în situațiile în care, paradoxal, comunicarea pare să nu fie cheia, să nu rezolve o situație?
Mi-a arătat viața că nu orice situație se rezolvă prin comunicare, oricât de mult aș crede eu în puterea cuvintelor. Sunt momente în care omul din fața ta nu e disponibil să audă sau contextul nu-ți permite să lămurești lucrurile așa. Atunci prefer și încerc să nu forțez lucrurile.
Pentru mine, acest lucru e o lecție continuă, pentru că, în mod natural și firesc, caut și încerc să înțeleg, să pun în cuvinte ce simt. Dar au existat situații în care am înțeles că e mai înțelept să fac un pas înapoi și să accept că nu orice rană sau orice conflict poate fi reparat prin comunicare, mai ales dacă nu simt reciprocitate și aceeași dorință de rezolvare și de la cealaltă persoană.
Asta e partea cea mai grea: să accept că pot salva totul și pe toată lumea. Pentru că nu toți oamenii își doresc asta.
Observ mereu că ai o legătură strânsă și constantă cu locul natal, cu părinții și casa și natura de-acolo. Și-n același timp mă gândesc la generații diverse pentru care e reprezentativă răceala sau chiar ruperea de mediul în care s-au născut. Ce-au făcut bine părinții tăi de te au aproape și ce crezi că e replicabil în relația dintre părinți și copii pentru un viitor comun care să nu însemne compromis iremediabil?
O să-mi fie greu să răspund la asta fără să plâng.
M-au învățat cât de important e respectul, integritatea și ce înseamnă să ai busolă interioară. Prin bunătatea și prin ochii lor, am învățat ce-i aia Omenie, cum e să muncești pe rupte, să te zbați, să lupți, să te bucuri de viață, să fii descurcăreț, să faci cumva să fie bine și să iubești. Au știut ce semințe să sădească în mine și cred că au făcut asta intuitiv. Spun asta pentru că erau foarte tineri când am apărut eu, n-au fost feriți de greutăți și neajunsuri și nici nu au avut la îndemână sute de cărți de parenting sau episoade de podcast din care să afle cum să-și crească copilul.
Am avut și eu momentele mele de adolescent răzvrătit și supărat pe viață, care își dorea să evadeze din locul în care a crescut. Dar asta pentru că mă simțeam izolată acolo. Voiam să gust din tinerețe la fel cum o făceau ceilalți adolescenți de vârsta mea, care erau mai „orășeni”. Și da, ai mei n-au știut cum să comunice și construiască o relație părinte-adolescent deschisă. Nu simțeam că le pot spune lucruri. Dar am simțit mereu că au făcut tot ce au știut și le-a stat în putință.
Cred că am avut copilăria de care am avut nevoie să devin adultul de azi. Și aici includ și momentele mai puțin luminoase și pe care le știu puțini oameni din viața mea – faptul că am crescut într-o casă de pământ cu pereți strâmbi și cu linoleum pe jos, că am mers ani întregi prin noroi până la glezne ca să ajung la școală, că mi-era groază de fiecare început de an școlar pentru că știam că venea cu multe cheltuieli și multe altele.
Azi sunt mândră că am crescut în mijlocul naturii și al animalelor. Dar sunt și mai mândră de părinții mei. Îi admir și îi respect și îi iubesc de nu mai pot. Și-mi aduce o bucurie incredibilă să pot fi acolo pentru ei.
Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place. Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, te rog să ne inspiri și să ne spui: tu ce citești azi?
Acum citesc „Țara celorlalți” de Leïla Slimani, din colecția Anansi a editurii Pandora M. E primul volum dintr-o saga de familie, inspirată de viața bunicilor autoarei. Cartea urmărește viața unei femei de origine franceză, Mathilde, ce se mută în Maroc alături de soțul ei marocan, imediat după război. Cartea vorbește despre iubire, putere, diferențe culturale, colonialism și dificultatea de a aparține cu adevărat unui loc atunci când ești mereu privit ca fiind „celălalt”.
Îmi place cum autoarea explorează statutul femeii și felul în care identitatea se construiește într-un spațiu în care regulile, tradițiile și raporturile de forță se schimbă constant. E prima carte scrisă de Leïla Slimani pe care o citesc.