Cătălin Stanciu s-a născut în 1978, la Haţeg. Este poet, eseist și psiholog – a studiat psihosociologie la Universitatea din Petroșani și are studii postuniversitare în consiliere familială și de cuplu la Universitatea de Vest din Timișoara. Este supervizor și psiholog principal clinician, psihoterapeut de orientare integrativă, fondator al revistei umaniste de cultură Psyche și președinte al Asociației de Cultură și Psihologie „Oedip”.
A publicat poezie, cronică literară și eseuri în mai multe reviste, precum Observator Cultural, Revista Golan, Timpul, Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară, Tribuna ș.a. A mai publicat următoarele cărți de poezie: Ceartă cu îngeri (2007); Viața e un drum pe jos (2014); Deliruri (2017); Drag‑o‑Stea (2019), Vorbim Rar (2020). Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018) și PEN România (2025).
Și pentru că acum, la apariția celui mai nou volum de poezie al său, a avut încredere să mă lase să-l citesc înainte de apariție, ocazie cu care am și scris câteva rânduri pentru coperta a patra, am vrut să profit de ocazie și să-l provoc la un dialog cu întrebări pe care cred că e posibil să și le pună și ceilalți cititori ai poemelor din Rămâne ce e bun din mine, carte foarte proaspăt apărută la Editura Cartex.
Deși intens autobiografic, volumul tău pare scris cu o ușurință pe care și eu am confundat-o cu detașarea. Ce rol a jucat aici profesia ta de psiholog?
Am încercat să fie o influență minimă a psihologului în zona literară, deși nu prea mi-a ieșit, și o influență semnificativă în contextul vieții private, iar asta mi-a ieșit. În timpul spitalizării, apoi în lungul proces de recuperare am fost „anesteziat”, nu am avut acces puternic la emoție deoarece am fost focusat pe supraviețuire. Resursele mele interioare s-au coagulat instinctiv spre aceasta. Medicamentele mi-au încetinit accesul la emoțiile pure, fie pozitive sau negative, pentru a-mi proteja corpul aflat nu în stare de vulnerabilitate, ci de risc. Detașarea de care vorbești e un demers firesc, un mecanism eficient al psihicului de-a face față situației, de a rămâne întreg la minte și concentrat pe obiectivul suprem, cel al rămânerii în viață. Cu toate acestea, au fost momente în care am trăit puternic în timpul procesului de gândire al cărții, a fost cu adevărat terapeutică conceperea și scrierea poemului. Sper ca prin „Rămâne ce e bun din mine” să închei seria cărților de analiză psihologică de care m-am folosit în „Deliruri” și „Vorbim Rar”, urmând ca de-acum să explorez alte forme poetice. Îmi doresc să pun capăt poemelor psihologice în ceea ce voi scrie, îmi este de ajuns.
Fiind vorba, totuși, despre o experiență la limită în cel mai concret și nepoetic mod, cât de mult te-ai putut baza pe memorie și cât de important a fost să te bazezi (doar?) pe ea?
A fost mai degrabă accesarea a ceea ce clișeic aș putea numi memoria corpului. Am încercat un mix de evenimente și trăiri. Am recurs la memorie ca proces cognitiv și stări ca metodă de autoanaliză. Deci, aducerea aminte nu a fost singura sursă de inspirație, dar pentru coerența poemului am încercat să respect o oarecare succesiune a faptelor, o cronologie aproximativă.
Cum s-a scris la cartea aceasta? În spital, pe durata convalescenței sau ai avut nevoie de timp pentru a te distanța de evenimente pentru a scrie?
Te asigur că poezia a fost ultimul lucru la care m-am gândit în perioada spitalizării. Mai corect spus, în timpul spitalizării și recuperării, care a durat aproximativ un an de zile, nu m-am gândit la asta și nici nu mi-am spus: „dacă voi trece cu bine prin toată povestea, voi scrie despre experiența trăită, sigur va interesa pe cineva”. Nici pe departe. Am mai spus-o și cu alte ocazii, pentru mine literatura, poezia, nu este un fel de a fi, nu este o miză, nu trăiesc pentru asta. Nu fac din poezie virtutea supremă; este doar un instrument prin care încerc să-mi fac viața mai ușor suportabilă. Cartea a fost, mai degrabă, rezultatul luptelor interioare date de perspectiva morții, văzute printr-o retrospectivă interioară și din dorința de a-mi găsi un nou drum (pe cel vechi nu mai aveam de ce să mă întorc), un alt stil de viață (asta nu mi-a ieșit) adaptat noii mele condiții medicale și inevitabil psihologice. Cartea apare după cinci ani de la evenimentele despre care vorbesc. Doar că aceasta a venit la pachet și cu un nou ghem de emoții, sentimente, temeri etc, dar și multe provocări.
Există și ceva neinclus în volum, ceva poate prea dur pentru a fi dat mai departe?
Da, este un volum mult cenzurat nu doar în ce privește evenimentele și trăirile, dar mai ales limbajul. Emoțiile au fost la un nivel extrem de ridicat ca intensitate, iar exprimarea acestora, manifestarea lor, nu a fost în cel mai convențional mod, dimpotrivă. Cine știe, poate va exista și o variantă 18+ a cărții, una complet necenzurată.
Cred că este o chestiune specifică mai degrabă femeilor să scrie despre relația cu propriul corp, poate și de asta m-a impresionat cu-atât mai mult volumul tău – pentru că am văzut în el o vulnerabilitate și-o atenție la care nu mă așteptam. Cum a fost să te deschizi în modul acesta și cum crezi că va fi primită perspectiva ta asupra corpului, bolii și inevitabilului?
Nu cred că este o chestiune specifică femeilor, este un general uman, dar care este mai ușor de exprimat de către femei decât de bărbați. De ce? Multiple cauze date în principal de diversele roluri și de închipuite trăsături de gen care cer un anumit comportament. Autocenzura nu este dictată, în cazul meu, de modul în care sunt receptat din afară, ci de modul în care o să fiu nevoit să trăiesc cu mine, după ce fac anumite lucruri, de aceea a fost simplu să mă deschid pentru că puțin îmi pasă de cum este receptat omul pe umerii căruia stă poetul sau mai grav, psihologul. Însă, dacă tot am făcut cartea publică, m-a interesat exprimarea poetică. Cu toate că este singura mea carte scrisă dintr-o nevoie conștientă de vindecare sufletească – într-o oarecare măsură – și-a atins scopul. „Rămâne ce e bun din mine” a fost scrisă pentru a-mi aduce limpezire și a-mi rezolva cât mai multe din cele date de proximitatea morții, dar dacă am luat decizia ca poemul să devină public, atunci m-aș bucura dacă ar da speranță, dacă cineva spune: „Iată, se poate ieși din cel mai negru hău.” Cred că despre aceasta este vorba, de a nu renunța, de a te reconstrui, de a folosi trecutul ca un instrument de autocunoaștere și dezvoltare. Da, sună iar clișeic, a psihologie ieftină, dar dacă tot ai supraviețuit, trăiește-ți viața în cel mai bun mod cu putință acceptând limitările și inevitabilul sfârșit. Inevitabilul nu mi-a răpit bucuria vieții, ci mi-a dat posibilitatea de a mă simți cu adevărat viu. Nu cred că este nevoie de experiențe la limită pentru a-ți trăi așa viața, dar dacă nici acum nu o faci, ești pur și simplu ignorant.
Și de ce sub formă de poezie? Îmi imaginez că totul s-ar fi putut întinde cu ușurință pe lungimea unui roman.
Ar fi putut lua forma unui roman scurt, dar s-ar fi diluat mult din intensitate și probabil din receptivitate. „Rămâne ce e bun din mine” este un poem care mi-am dorit să nu depășească dimensiunea unei plachete, care să poată să fie parcurs în câteva zeci de minute și să ofere o oarecare coerență. Nu știu dacă va interesa pe cineva, nu știu cum va fi receptat, dacă se va respira între pasaje sau nu, însă eu am avut nevoie de pauze și de aceea am introdus pasaje sub forma unor amintiri senzoriale.
Ți-a oferit limbajul în versuri toate instrumentele de care ai avut nevoie pentru a reda această bucată de viață ori crezi că există și alte forme pe care le-ar putea lua acest episod?
Limbajul în versuri mi-a oferit toate instrumentele necesare, îngrădirea a venit din propria-mi limitare de a descrie elocvent ceea ce am trăit la nivel interior. Mi-am dorit un poem intens, chiar dacă este greu de pus în cuvinte angoasele încercărilor, dar și fericirea de a vedea răsăritul portocaliu prin fereastra salonului.
Ți-a fost teamă de ceva în raport cu viitorul cititor, te-ai gândit la așteptările acestuia sau la posibilitatea de a fi interpretată, cine știe cum, greșit?
Îmi este uneori jenă, rușine când mă gândesc că am scos cartea asta, fiind atât de personală, putea să rămână în sertar. Este absolut evident pentru oricine că este o carte autobiografică – o autobiografie interioară, toate emoțiile și sentimentele de aici sunt autentice, reale, nu este nimic trucat. De ce ar interesa pe cineva toate astea? De ce să crezi că o astfel de carte ar putea să fie interesantă sau, și mai grav, relevantă pentru un cititor? Teama de a nu fi ridicol, din această temere și din rușine a fost dificil să mă conving să apară. Am gândit-o ceva timp, dar am scris-o cursiv, în două etape. În vreo 3-4 ore prima etapă și apoi, în alte câteva ore, într-o altă noapte. Am scris dintr-o răsuflare deoarece am vrut să fie un singur poem fragmentat cronologic de amintiri, senzații, emoții și, uneori, reflecții la ceea ce este important pentru mine, iar prelungirea timpului de scris ar fi rupt din autenticitate și mi-ar fi îngrădit accesul la emoții. Evident, apoi a fost lucrată, cred că 30 % a picat la autocenzură și încă vreo 10%-15% la editarea cărții, dar structura a rămas, în mare parte, aceeași.
Cum ți-a schimbat perspectiva asupra vieții apropierea aceasta de moarte, cu tot cu inevitabilele frici, cu recalculările de traseu, cu raportarea la cei dragi?
Mi-a dat bucuria vieții la un nivel de claritate mai mare și mi-am reconsiderat prioritățile, era complet nefiresc să fie altfel. Am renunțat la persoane din viața mea, la apartenența la grupuri culturale și sociale pentru că nu-mi mai puteam permite încălcări de sine. Din acest restart al vieții, în primii doi ani, am luat decizii radicale, în mare măsură folositoare, unele ar fi necesitat o perioadă mai lungă de reflecție pentru a lua o decizie, însă am preferat să acționez pe „simțite”, nu pe „gândite”. Însă, dacă după ceva ani nu am revenit asupra decizilor și nu mă frământă puternic, tind să cred că mi-au fost folositoare. Sunt prin excelență un epicurian, dar asta nu mă face ignorant sau nepăsător față de cei pe care-i iubesc sau față de cei pentru care am o responsabilitate, de orice natură ar fi ea. Frica s-a transformat într-un senzor, cred că acum este ceea ce psihologia numește frică sanogenă. Există riscul ca în numele ieșirii din tunel să devin egoist sau nepăsător, sunt conștient de asta și încerc să nu mă transform într-un simplu argument vanitos al vieții în care să nu-mi pese. Îmi place să fiu nesăbuit, nu-mi mai prea permit asta și nici nu-i mai văd, uneori, rostul.
Cu toate acestea, spui, destul de clar, că față de tine ai cea mai semnificativă datorie – un mesaj cu care am rezonat profund pentru că și eu cred că-n viață e ca în avion: te asiguri că tu poți supraviețui, apoi pui masca de oxigen și altcuiva. Hai să ducem puțin discuția și-n zona de parenting, dacă vrei, și te rog să-mi spui cum se împacă un astfel de mesaj cu părinții zilelor noastre, cu „sacrificiul” de sine despre care tot auzim. Trebuie să te anulezi și să te chinui pe tine pentru a fi părintele cuiva?
Asta cu sacrificul este o mare mizerie și un șantaj ordinar pe care unii părinți îl fac cu copiii lor. Este o teribilă neasumare a părinților și aruncarea responsabilității pe umerii copilului minor și a unei datorii morale infecte asupra copilului ajuns adult. „M-am sacrificat pentru tine” este, în fapt, „Nu am fost în stare să iau decizii, am fost laș, slab sau pur și simplu nu am avut de ales”.
Cu toată formarea sau deformarea mea de psiholog și psihoterapeut, sunt foarte furios pe oamenii ăștia care sunt părinți fără să merite și care nu au făcut mai nimic pentru a deveni părinți mai buni. Puțin îmi pasă cum o să sune asta, dar divorțul m-a ajutat să fiu un părinte mai bun. Copiii nu sunt o alegere, sunt un imens privilegiu, nu sunt un obiect al mândriei personale, din contră, copiii trebuie să fie mândri de părinții lor. Suntem obișnuiți cu laude mincinoase și emfatice la adresa părinților, dar sunt atât de mulți părinți care-și abuzează fizic, sexual, emoțional copiii și stau ascunși sub mantaua socială protectoare a căsniciei sau, mai rău, a religiei. Nu absolutizez, există excepții în care „sacrificiul” era „singura cale”, dar de cele mai multe ori este o incapacitate de a lua o decizie. Modelul acesta al sacrificiului: „Am rămas împreună ca tu să nu crești fără tată sau fără mamă” este dezgustător și pot să spun că persoanele care vin în cabinetul meu sunt peste 80% foști copii, actuali adulți, care provin din familii disfuncționale, nu din părinți care au ales să se separe pentru că nu mai puteau conviețui. Există probabilitatea, după divorț, ca unul dintre părinți să intre într-o relație sănătoasă și să ofere copilului un model de iubire pozitiv. Nu sunt adeptul divorțului facil și al renunțării, poate că o fi un capăt de țară pentru unul dintre parteneri, dar pentru copii poate să fie cel mai bun lucru pe care părinții lor l-au făcut pentru ei.
Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place. Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, te rog să ne inspiri și să ne spui: tu ce citești azi?
Citesc, de obicei, mai multe cărți în paralel. Cele de psihologie și poezie nu le pun la socoteală, fac parte din îndatoririle de psiholog și poet, așa că nu le voi aminti. Tatiana Țîbuleac – Când ești fericit, lovește primul și reiau apocrifele nou testamentare.