Antologia curajului (Editura Revistei Timpul, 2026) e o carte de interviuri realizare de Dumitru Crudu cu scriitori și artiști de pe ambele maluri ale Prutului, tema comună fiind războiul actual din Ucraina, țară vecină atacată mișelește de terorușii lui Putin. Partea a II-a e despre relația scriitorilor cu KGB-ul, iar ultima parte, a III-a, e în special despre textele celor intervievați și despre părerea lor față de alți scriitori.
Interviuri cu Mihail Vakulovski, Ioana Nicolaie, Ivan Pilchin, Viorica Nagacevschi, Vasile Ernu, Maria Pilchin, Vitalie Vovc, Emilian Galaicu-Păun, Alexandru Vakulovski, Iulian Ciocan, Radmila Popovici, Moni Stănilă, Charlotte van Rooden, Ana-Felicia Scutelnicu, Mircea V. Ciobanu, Gheorghe Erizanu, Constantin Șchiopu, Diana Iepure, Nicolae Rusu, Nicolae Roibu, Grigore Grigorescu, Andreea Răsuceanu, Igor Guzun și Nicolae Leahu. Interviurile sînt atît de directe și pline de nerv, încît e suficient să le citești, de aceea am să încerc să vă transmit energia lor mai mult prin citate din ele decît prin comentarii.
În „Prefață”, Maria Alexandra Silvestru spune că „textele din această antologie nu încearcă să demonstreze nimic și, cu atît mai puțin, să construiască un model. Nu sînt povești despre eroi și nu oferă vreo formă de liniște. Dacă există un element comun, acesta nu este succesul sau depășirea, ci imposibilitatea de a rămîne în același loc – de a accepta o formă de compromis care, la un moment dat, devine insuportabilă. Curajul apare aici, mai degrabă, ca limită decît ca forță: limita pînă la care poți merge fără să te contrazici complet pe tine însuți. Într-un spațiu în care adaptarea a devenit aproape o regulă tacită, iar evitarea conflictului este adesea recompensată, curajul nu mai are nimic spectaculos. Nu mai produce admirație imediată și nici nu garantează un rezultat favorabil. Din contră, există suficiente situații în care el complică lucrurile, le face mai dificile și mai greu de susținut. Și, totuși, ceea ce devine vizibil în aceste texte este faptul că alternativa nu este, în realitate, mai ușoară. A continua fără reacție, fără intervenție, fără a spune nimic implică un alt tip de cost – mai greu de numit, dar nu mai puțin real. (…) Ceea ce contează în această antologie nu este rezultatul acestor gesturi, ci faptul că ele există și sînt asumate, chiar și atunci cînd consecințele rămîn incerte sau incomode. Literatura nu schimbă lumea în mod direct – aceasta nu mai are nevoie de demonstrație. Dar produce un alt tip de efect, mai greu de cuantificat și, poate, mai important: face vizibil ceea ce, în mod obișnuit, rămîne ascuns sau amînat. Textele de față funcționează exact în acest registru. Nu oferă soluții și nu închid discuția; dimpotrivă, o deschid – uneori brutal, alteori aproape imperceptibil, dar suficient cît să nu mai poți ignora întrebarea care rămîne după lectură”.
Așadar, aleg cîte un citat din fiecare interviu, în ordinea aranjării lui Dumitru Crudu în antologie.
Mihail Vakulovski:
„Părerea mea despre acest război e publică de la începutul lui – e o mizerie incredibilă, o barbarie care, eram convins, nu mai e posibilă, cel puțin nu în Europa mileniului III. Tehnicile de invadare și cucerire ale armatei lui Putin sînt medievale, sălbatice, criminale, teroriste – violul, uciderea cu arme din cele două războaie mondiale, distrugerea localităților, schingiuirea civililor, răpirea copiilor… Evident că trebuie să ne opunem acestui război nedrept și să susținem Ucraina. (…) Literatura mea nu prea mai contează cînd văd la televizor că iar a fost bombardată Odesa și știu că mama aude totul live, nu de la știri”.
Ioana Nicolae vorbește de „tumora rusească și mafia românească” și la întrebarea despre Ion Iliescu și revoluția din 1989 răspunde cu multe alte întrebări:
„De ce n-am avut un proces al comunismului? Cum de nimeni n-a fost tras la răspundere pentru ce s-a petrecut în dictatură? Cum de n-a existat o condamnare a celor implicați în crimele de la revoluție? Cum de-au fost posibile mineriadele? Cum de fosta Securitate a continuat să meargă la slujbă, ocupîndu-se exact de aceleași dosare ca și înainte de 1989? Cum de nu s-a predat la școală istoria comunismului, iar acum avem o populație ajunsă deja la patruzeci de ani care nu știe nimic coerent despre cît de catastrofal a fost acel regim totalitar? De ce, în anii ’90, n-am trăit ca popor doar sărăcia, ci și o mare rușine, căci ne-am pierdut credibilitatea în fața lumii libere, care începuse să ne ajute?” În legătură cu războiul din Ucraina, Ioana Nicolaie e tranșantă (la fel ca toți ceilalți scriitori din carte, de altfel): „Rusia este o țară agresoare care, am mai spus-o, se face vinovată, istoric vorbind, de crime pe care mintea omenească nu și le poate închipui: de la milioanele de vieți masacrate la venirea comunismului, la Gulag, la teroare, la execuții, la minciună, la propagandă perpetuă, cu minister, cu metodă, cu boți și cu inteligență artificială. Cum a schimbat lumea acest război? Fundamental. A arătat încă o dată că o graniță nu te apără, că așezarea lîngă o lăcustă nu-i totuna cu cea de lîngă un nufăr. Lăcusta face ce știe și nu se oprește, ea vrea mai mult, tot mai departe. Ucraina apără România, Republica Moldova, Europa și, oricît de ciudat le-ar părea această afirmație celor de pe alte continente, și pe ei îi apără. Iar Zelenski este cu adevărat eroul lumii noastre. Ce-ar fi făcut alții în locul lui? Sper ca spiritul liber european să cîștige și să nu ne înghită, ca specie, barbarii momentului”.
Ivan Pilchin menționează că:
„Este foarte important ca toate crimele de război să devină cunoscute și ca toți criminalii de război să ajungă în sala de judecată, așa cum a fost și după cel de-Al Doilea Război Mondial”.
Viorica Nagacevschi spune că:
„Pînă în 24 februarie 2022, credeam că Lenin a fost cel mai monstruos om de pe pămînt, care a născocit cele mai oribile torturi imaginabile, urmat de Stalin și Hitler. Dar nu am apucat să ne revenim din convalescența acestor orori, că rușii rescriu istoria într-un mod abject și neverosimil. Mă gîndeam într-una din aceste zile la clipa cînd pune el, Putin, cuminecătura sfințită în gură – îi simte oare gustul?”
Vasile Ernu e plin de siguranță și hotărîre:
„Trebuie, fără drept de apel, condamnat actul de agresiune, adică războiul, care este unul imperialist și de ocupație. Primul lucru: condamnăm agresorul, care este Rusia lui Putin. Ferm. Doi: ne solidarizăm cu victima, care este Ucraina și cetățenii acestei țări. După ce condamnăm agresorul și ne solidarizăm cu victima, căutăm modalități prin care putem oferi ajutor”.
Maria Pilchin spune că scriitorul este înainte de toate un martor:
„Un ochi lucid și un nerv expus. Nu poți fi intelectual cu adevărat și, în același timp, să ignori o astfel de traumă colectivă care schimbă paradigme geopolitice, dar mai ales destine umane. Nu mă interesează estetizarea războiului și a soldatului. Nu mă preocupă nici retorica eroizantă. Mă interesează oamenii, copiii speriați, dezorientați; mamele care își pierd fiii; bătrînii care rămîn singuri în satele ocupate. Poezia trebuie să vorbească despre asta. (…) Am devenit conștientă de cinismul uman, de cel cetățenesc, prin care o țară, o comunitate de oameni poate argumenta o agresiune, poate explica de ce omoară, de ce anexează sau cucerește. Anul 2022 mi-a explicat anii 1812 și 1940. Am înțeles ce au trăit străbunii noștri: desproprietărire, colectivizare forțată, propagandă, deportări, teroare. Am înțeles frica din ADN-ul meu, pe care mi-au transmis-o genetic, furia, groaza în fața ocupantului”.
Vitalie Vovc spune că: „astăzi eu consider că tăcerea sau „neutralitatea” nu diferă mult de un angajament direct de partea răului”, exemplificînd cu scriitorii ruși contemporani Yahina și Vodolazkin, o temă destul de periculoasă, fiindcă Guzel Yahina s-a revoltat public împotriva acestui război chiar din a doua zi de la declanșare, pe 25 februarie, cînd a trimis agenției internaționale de drepturi de autor care o reprezintă mesajul de mai jos, tradus în română de Luana Schidu, care e și traducătoarea cărților lui Guzel Yahina, care au apărut la Humanitas Fiction: „Scriu acest text pentru prietenii mei, editori, traducători și cititori din alte țări. Mi-e greu să scriu – pentru asta e nevoie de claritate în gîndire și trăiri calme, iar emoțiile mele sînt acum o vîlvătaie. E și mai greu să înțelegi ceva despre ceea ce se petrece în Rusia și Ucraina. Dar să taci, în astfel de momente, e nepermis. Și o să încerc să spun măcar ceva, cît de puțin. Paisprezece ani din viața mea – toată copilăria și o parte din tinerețe – i-am petrecut în Uniunea Sovietică. La vremea aceea, ideologia comunistă își trăia ultimele clipe. Noi, pionierii, credeam în ea, dar cumva pe jumătate, nu foarte serios. Lucrul în care credeam cu adevărat însă era pacea. Mașina de propagandă lansată în zorii epocii sovietice funcționa de minune, dar retorica pe care o producea nu mai era atît comunistă, cît pacifistă. «URSS – fortăreața păcii!», «Pace în lume!» – aceste lozinci erau scrise pe pereții fiecărei grădinițe, ai fiecărei școli. Lecția despre pace era, invariabil, prima în fiecare an școlar, pentru fiecare clasă. Cîntecele și poeziile despre pace erau în programul fiecărei manifestări pionierești (și la noi acestea erau o mulțime). Porumbeii păcii decorau fiecare sală de clasă, fiecare gazetă de perete și fiecare caiet de elev. Credeam în acești porumbei – atît de sincer, cum numai copiii pot. Credința în pace era o parte integrantă din copilăria sovietică, prin urmare, și din personalitatea fiecăruia dintre noi. Această credință părea de nezdruncinat – pentru eternitate. Și ce mai înțelegeam pe atunci era că războiul e atît de îngrozitor, încît cei care l-au cunoscut tac. Bunicul meu a petrecut patru ani în cel de-al Doilea Război Mondial, dar nu a povestit absolut nimic despre front: și-a ocrotit copiii și nepoții prin tăcere. Astăzi, tancuri rusești intră pe pămînt străin. Aproape că nu-mi vine să cred. Dezacordul interior cu acest fapt este atît de profund, încît îmi vine să urlu. Mi-e greu să-mi aleg cuvintele, nici unul nu are destulă forță. Amărăciune, furie, frică, neputință – într-o măsură infinită. Știrile de pe 24 februarie 2022 m-au zdrobit. Lumea mea nu a fost doar răsturnată cu susul în jos, ci pur și simplu spulberată. Nu înțeleg cum de inocularea pacifismului nu a ajutat la nimic. Scriu în numele meu, dar toți cunoscuții și prietenii mei simt la fel. În cercul meu de apropiați, și nu numai apropiați, nu există nici măcar o singură persoană care să susțină acest război. Rețelele sociale sînt pline de furie și de rugăminți, apeluri și somații de a se opri acțiunile militare. A sosit vremea adevărurilor simple, a repetării lor la nesfîrșit. «Nu războiului.» «Pace lumii.» «Viața omenească este valoarea cea mai de preț.» O să le repetăm, pînă cînd se va împrăștia această negură. O să afirmăm banalitatea binelui, pentru ca mai tîrziu să nu ne lovim de banalitatea răului”. Iar Vodolazkin e născut în Kiev, a făcut școală în limba ucraineană, unde a învățat să cînte la un instrument populat ucrainean, și poate că nu s-a exprimat public exact din motive ce țin de frică, teroare, neputință, el fiind deja bătrîn și locuind la Sankt Petersburg, poate pur și simplu omul nu mai vrea un ceai din ăla, să practice săritura în gol de la balcon sau să emigreze din nou. Nu mi se par sănătoase nici pornirile astea de a judeca cu orice preț oamenii, mai ales din Brașov sau Paris, să zicem.
Emilian Galaicu-Păun:
„Încă din dimineața zilei de 24 februarie 2022, războiul de agresiune pornit de Rusia lui Putler împotriva Ucrainei – din care deja anexase Crimeea, în 2014 – mi-a părut o barbarie la fel de monstruoasă ca atacul Germaniei fasciste asupra Poloniei, în 1939. Nimeni n-are dreptul să dispună de altcineva – nici părinții de copii, nici statul de cetățeni; cu atît mai mult o națiune străină de un popor liber, oricîtă înrudire ar exista între acestea”.
Alexandru Vakulovski despre necesitatea și importanța luării de poziție, a scrisului, a revoltei sau susținerii prin scris:
„Soldații ruși comit pe front și în lagărele lor atrocități de care credeam că ființele umane nu sînt capabile. Am început să scriu în 2022 pentru că-i auzeam pe ucraineni cum ne îndemnau să nu tăcem, să scriem. Dar m-am blocat atunci, am avut senzația că literatura nu are niciun sens. Dacă te gîndești la ruși, așa pare: nu i-a ajutat să devină mai buni nici Dostoievski, nici Lermontov, nici Tolstoi, nici Pușkin. Apoi, am văzut poeți ucraineni scriind în tranșee, l-am văzut pe Serhii Jadan ajutînd armata, apoi înrolîndu-se. L-am văzut pe Maxim Krivțov ucis pe front. Dacă noi, scriitorii, am tăcea, ar însemna că Rusia putinistă ne-a învins și totul ar deveni o statistică despre moarte, așa cum apare adesea la știri. Nu, un om ucis nu e doar un număr în calculele unui criminal de război. În „zonă de frontieră” am încercat să arăt modul în care războiul de la graniță ne schimbă, făcîndu-ne să ne simțim neputincioși în fața răului. Am scris despre mama, care aude constant explozii de bombe și drone din regiunea Odesa. (…) Ucrainenii luptă pentru teritoriul lor, dar și pentru limba, pentru identitatea lor. Am fi orbi dacă am ignora războiul din vecinătatea noastră. O națiune nu poate dispărea doar pentru că vrea Putin sau alt criminal de război. Literatura scrisă acum reprezintă o mărturie împotriva acestei categorii de oameni. Le sîntem datori soldaților ucraineni”.
Și Iulian Ciocan crede că „nu poți să taci, să te prefaci că totul este în ordine, dacă ai un dram de bun-simț, mai cu seamă dacă ești scriitor. E adevărat că noi, scriitorii, nu putem să oprim tancurile și dronele, dar, firește, trebuie să condamnăm această invazie”.
Radmila Popovici:
„Imaginile cu animalele ucise mi se lipeau de retină și, cînd închideam ochii, le auzeam durerea și reproșul. O altă imagine, cu cărucioarele și jucăriile copiilor uciși, nu-mi părăsea mintea. Apoi, maternitatea bombardată și Teatrul de la Mariupol, Spitalul pentru copii „Ohmatdit” din Kiev, gropile comune, soldatul ucrainean care a rostit „Glorie Ucrainei!” în fața ocupanților ce aveau să-l împuște, tragedia jurnalistei Victoria Roșcina, prizoniera de numai 27 de ani, al cărei trup mutilat a fost returnat în Ucraina, și multe, multe alte crime de război, care nu pot și nu trebuie să fie uitate și iertate.”.
Moni Stănilă despre rostul scrisului pe timp de război:
„Eram, la șase dimineața, pe balcon, îmi savuram cafeaua, cînd am auzit bombele. Cred că neputință amestecată cu furie ar descrie cel mai bine sentimentele mele din acea zi. Neputință și furie. (…) Totul părea un coșmar nesfîrșit, mă trezeam noaptea din oră în oră (e mult spus mă trezeam, pentru că nu prea puteam dormi) și verificam dacă nu fusese ucis Zelenski. Mi se părea că dacă președintele ucrainean ar fi fost prins, totul s-ar fi sfîrșit cu victoria Rusiei. Apoi, pe 1 martie, am plecat în rezidența Cărturești de la Cîmpulung. Frumusețea de acolo mă contraria, nu înțelegeam ce caut acolo, în toată liniștea aceea. Mă gîndeam că literatura nu mai are niciun sens, că n-ar trebui să mai scriu nimic, că e stupid și neserios să scrii cînd oamenii mor la graniță. (…) Poemele mele nu sînt scenarii cu personaje din Ucraina, ci mai degrabă consemnări de jurnal, o ținere în evidență a primelor zile de război, dublată de tot ceea ce simt. Apoi, e și o modalitate de a susține Ucraina, de a nu tăcea”.
Charlotte van Rooden:
„Mă mir tot timpul de diferența referitoare la intensitatea cu care se simte apropierea războiului în diferite locuri. Cînd încă locuiam în București și îl vizitam pe Arnout în Polonia (între timp, m-am mutat și eu la Varșovia), aveam senzația ciudată că în țara lui, războiul e mult mai aproape. Acolo avem mulți prieteni și cunoscuți care nu se mai pot întoarce acasă, pentru că au fugit de război și trăiesc în fiecare zi coșmarul de a vedea cum țara lor este atacată, iar rudele, prietenii lor sînt în pericol de moarte. În general, războiul e mai prezent în Polonia. Vorbind despre Olanda, cred că acum, exceptînd cîteva cercuri specifice, abia dacă își dau seama că e război în Europa. Nu cred că oamenii înțeleg, în adevăratul sens al cuvîntului, faptul că războiul acesta ne privește în mod direct și pe noi”.
Ana-Felicia Scutelnicu:
„Invazia Rusiei în Ucraina m-a afectat în mod direct pentru că părinții mei, fratele meu, prietenii mei și sufletul meu au rămas în Moldova; au fost și sînt amenințați direct de acest război care, în orice clipă, se poate extinde. Producția filmului s-a întrerupt imediat cum a început războiul și nu am mai continuat castingul în Ucraina, nu am mai apucat să fac nimic acolo. (…) De fiecare dată cînd aud că a fost bombardată Odesa mi se strînge inima în piept – mă gîndesc la partea veche a orașului, pe care o ador și unde am dorit atît de mult să filmez”.
Gheorghe Erizanu:
„Cred că este de bun-simț, pur și simplu, să facem o pauză în relațiile cu piața culturală rusă. Indiferent dacă vorbim de literatură, artă, teatru, muzică, sport sau film. Să încercăm să ne dumerim de ce Rusia, putere nucleară, garant al integrității teritoriale a Ucrainei prin Memorandumul de la Budapesta, a pornit un război în secolul XXI împotriva țării vecine, care nu a provocat și și-a cedat arsenalul nuclear în 1994. Agresivitatea rusă face parte din felul ei de a fi și spiritul ei sau e un accident? Doar Putin este vinovat de război sau întregul popor rus?”
Constantin Șchiopu:
„Condamn acest război prin care se urmărește nu numai supunerea unei națiuni, nu numai cotropirea teritoriilor ucrainene, dar și dorința bolnavă a Rusiei de a demonstra întregii lumi că ea este o putere care nu admite concesiile. Totodată, Putin vrea să le transmită marilor puteri ale lumii că statul condus de el este cel care trebuie să decidă soarta altora, în special, pe cea a fostelor republici sovietice”.
Diana Iepure:
„Refugiații sînt oameni cu o soartă tragică, a căror viață a fost dată peste cap de război. Aceștia au lăsat în urmă tot ceea ce au agonisit o viață întreagă, tot ce au adunat cu greu prin muncă. Mulți dintre ei poartă povara unor pierderi cumplite: rude care au murit sub bombardamente, maltratate sau aflate, acum, pe front. (…) Mă îngrijorează orice înaintare a rușilor și mă bucură victoriile ucrainenilor. Mă bucur să văd prizonieri ucraineni întorși din captivitate și copii ucraineni recuperați de la ruși”.
Nicolae Rusu:
„O țară care semnează tratate internaționale de neagresiune, dar, cu o imperială impertinență, nu le respectă nu poate fi decît vehement condamnată”.
Nicolae Roibu:
„Războiul din Ucraina și cele din alte țări vor dispărea atunci cînd va dispărea mentalitatea imperialistă rusă!”
Cartea lui Dumitru Crudu, „Antologia curajului”, atinge și alte teme foarte interesante, mai ales că-s tratate în primul rînd biografic, personal, abia apoi istoric, social și politic: intersectarea cu KGB-ul a scriitorilor din partea a II-a a cărții și analiza propriilor texte, în partea a III-a, dar cartea e valoroasă și importantă în primul rînd pentru poziția scriitorilor români de pe ambele maluri ale Prutului în legătură cu războiul criminalilor ruși ai lui Putin din Ucraina. Sper să se transforme în cel mai scurt timp într-o carte de memorii, un document care să păstreze poziția scriitorilor români față de războiul din Ucraina.