Între vulnerabilitate și mecanismele de protecție care apar odată cu ea, lucrările lui Denis Nanciu construiesc un spațiu al tensiunilor afective greu de tradus direct în limbaj. Expoziția Ce nu se vede?, care poate fi vizitată la Elite Art Gallery până pe 29 Mai, urmărește tocmai aceste forme fragile ale relaționării: distanța, apropierea, imposibilitatea atingerii și ceea ce rămâne suspendat între oameni atunci când cuvintele nu mai reușesc să creeze contact real. Folosind medii diferite, de la desen și pictură la obiect și sculptură, artistul construiește lucrări în care corpul apare simultan expus și protejat, iar spinii devin metafora unei sensibilități defensive, mereu aflate între nevoia de apropiere și frica de a fi rănit.
În acest interviu, Denis Nanciu vorbește despre relația dintre fragilitate și control, despre felul în care emoțiile modifică percepția corpului și despre nevoia de a traversa mai multe limbaje vizuale pentru a înțelege aceeași experiență afectivă. Dialogul urmărește modul în care materialele, suprafețele și prezența fizică a lucrărilor pot transforma vulnerabilitatea într-o experiență corporală, înainte ca aceasta să devină imagine sau interpretare.
Expoziția reunește lucrări realizate în diverse tehnici, fără să trateze aceste medii diferite ca spații separate. Ce poate spune diferit despre fragilitate sau apropiere un obiect față de o pictură, de exemplu?
Cred că fiecare mediu are propriul mod de a purta fragilitatea. Obiectul, spre deosebire de pictură, are o prezență mai fizică, ocupă același spațiu cu tine, iar apropierea devine mai directă, uneori chiar incomodă. Te poate captiva în așa fel încât să te apropii de el și să creezi o relație cu lucrarea, să îi descoperi fragilitatea de aproape. În același timp, și respingerea obiectului este o altă formă de relaționare cu acesta. În pictură, fragilitatea poate exista mai degrabă ca imagine sau atmosferă, iar impactul agresivității este mai redus, nu te poate răni în același mod în care o poate face un obiect. În lucrările mele explorez intuitiv relația dintre fragilitate și agresivitate. Nu mă interesează să separ mediile între ele, pentru că emoțiile și tensiunile despre care vorbesc nu există într-o singură formă.
Trecerea dintre tehnici produce și o schimbare a relației fizice cu lucrarea.
Te interesează diferența dintre imaginea care poate fi doar privită și obiectul care pare să ocupe același spațiu cu corpul privitorului?
Da, mă interesează foarte mult această diferență. O imagine poate păstra o anumită distanță, chiar și atunci când este foarte intimă. În schimb, obiectul intră într-o relație corporală cu privitorul. Trebuie să îl ocolești, să îi simți dimensiunea, greutatea sau agresivitatea. În lucrările tridimensionale mă interesează ideea că privitorul nu mai este doar un martor, ci devine implicat fizic în relația cu lucrarea.
Unele lucrări păstrează ceva foarte direct și gestual, în timp ce altele par construite defensiv. Există tehnici în care îți este mai greu să ascunzi vulnerabilitatea?
Da, există diferențe. În desen sau pictură, gestul apare foarte repede și lasă mai puțin loc pentru control. Acolo vulnerabilitatea devine mai vizibilă, pentru că urmele rămân foarte directe. În sculptură sau în obiecte există uneori posibilitatea de a construi o formă mai defensivă, mai controlată, aproape ca o armură. Totuși, cred că vulnerabilitatea apare oricum, chiar și atunci când încerci să o ascunzi. Uneori, tocmai mecanismele de protecție o fac mai evidentă.
Materialele și suprafețele din expoziție funcționează ca extensii ale tensiunilor afective. Cum alegi forma potrivită pentru o stare care, în esență, nu are formă?
Simt forma într-un mod natural. De multe ori o vizualizez foarte clar în mintea mea, iar alteori apare doar o frântură pe care o continui apoi într-un mod mai rațional. Mă consider, totuși, un artist intuitiv. Nu lucrez niciodată cu schițe, ci pornesc de la o idee care se compune și se recompune constant în procesul creativ. Îmi iau multe pauze în timpul lucrului pentru a-mi privi lucrările și pentru a le analiza rațional. Aș spune că procesul meu este o combinație între intuiție și control.
Ai nevoie de mai multe limbaje vizuale pentru a vorbi despre aceeași experiență sau fiecare tehnică produce o altă formă de gândire?
Cred că am nevoie de mai multe limbaje vizuale pentru că aceeași experiență nu poate fi epuizată într-o singură formă. Uneori o idee apare mai întâi ca obiect, alteori ca imagine sau ca gest. Fiecare tehnică produce și o altă formă de gândire, pentru că fiecare material îți impune anumite limite și posibilități. Pentru mine, trecerea dintre medii este și o modalitate de a înțelege mai bine aceeași experiență din perspective diferite.
În sculpturi și obiecte, ideea de limită devine mult mai concretă, mai fizică.
Te interesează ca privitorul să simtă lucrările mai întâi corporal și abia apoi conceptual?
Da, mă interesează foarte mult reacția corporală. Cred că înainte să înțelegi conceptual o lucrare, o simți fizic: prin dimensiune, distanță, tensiune, disconfort sau apropiere. În sculpturi și obiecte, limita devine concretă, pentru că intră direct în relație cu corpul tău. Îmi place ideea că unele lucrări pot produce mai întâi o senzație și abia după aceea o interpretare.
Spinii funcționează aici ca mecanism de apărare, dar și ca formă de distanțare.
Există un punct în care protecția de sine începe să distrugă exact lucrurile pe care încearcă să le protejeze?
Cred că da. Protecția este necesară până la un anumit punct, dar există momente în care mecanismele defensive devin atât de puternice, încât încep să izoleze complet. Spinii mă interesează tocmai prin ambiguitatea lor, protejează, dar în același timp împiedică apropierea. Există situații în care, încercând să ne protejăm de durere, ajungem să distrugem posibilitatea contactului sau a intimității reale.
Crezi că emoțiile modifică felul în care locuim propriul corp?
Da, foarte mult. Cred că emoțiile schimbă felul în care ne raportăm la propriul corp și chiar modul în care îl locuim. Anxietatea, vulnerabilitatea, dorul sau tensiunea pot deveni aproape fizice. Corpul începe să poarte urmele unor stări care nu sunt vizibile direct. Mă interesează tocmai această relație dintre interior și exterior, dintre ceea ce simțim și felul în care asta modifică prezența noastră fizică.
Expoziția Ce nu se vede? pune mult accent pe ceea ce rămâne nespus între oameni.
Ai impresia că marile rupturi dintre oameni apar din ceea ce se spune greșit sau din ceea ce nu mai ajunge să fie spus deloc?
Aș spune că multe rupturi apar din ceea ce este spus greșit sau perceput greșit. Intenția poate fi una bună, de a repara sau de a înțelege anumite situații, însă cuvintele nu ajung mereu la ceilalți cu adevărata noastră intenție. Cât despre cuvintele care nu mai ajung să fie spuse, cred că ele devin o combinație între iluzie și speranță. Rămâne mereu sentimentul că, dacă anumite lucruri ar fi fost rostite, relația ar fi putut fi diferită. Totuși, cuvintele nu au sens dacă nu există cineva dispus să le asculte și să le înțeleagă cu adevărat. Și eu port multe cuvinte nespuse, însă îmi dau seama că, în momentul de față, ele nu ar mai schimba dinamica relațiilor, pentru că nu mai există interes reciproc.
În lucrările tale există o tensiune constantă între vulnerabilitate și control.
Cât de mult poate fi controlată fragilitatea?
Nu cred că fragilitatea poate fi controlată complet. Cred că putem doar să construim în jurul ei diferite mecanisme de organizare sau protecție. Controlul apare uneori ca o încercare de a menține echilibrul, dar fragilitatea scapă mereu printre aceste forme de apărare. În lucrările mele mă interesează tocmai tensiunea dintre ceea ce este vulnerabil și încercarea de a ține acel lucru sub control.
Expoziția Ce nu se vede? vorbește indirect despre limitele reprezentării.
Există experiențe afective care devin false în momentul în care încerci să le transformi în imagine?
Nu aș spune că imaginile devin false, ci mai degrabă incomplete sau foarte criptice. Imaginea nu trebuie să explice totul în mod clar, ci să lase loc pentru ceea ce nu poate fi spus pe deplin. Ceea ce pentru mine devine foarte intim sau contradictoriu aleg să nu exprim direct și rămâne într-o formă latentă.
Fotografii de Florian Gîndilă.