Există suficiente cărți care explică pe înțelesul oricui arta, dar puține te fac să și privești arta altfel după ce le închizi. Citind Ochii Monei de Thomas Schlesser (Humanitas, trad. și note de Daniel Nicolescu), mi-am amintit inevitabil de Lumea Sofiei de Jostein Gaarder, romanul care transforma filosofia într-o aventură inițiatică, doar că Thomas Schlesser mută această pedagogie a descoperirii dinspre idee către imagine. Aici nu conceptele organizează maturizarea copilului, ci întâlnirea cu operele de artă, și poate că tocmai această deplasare spune ceva foarte profund despre epoca noastră sufocată de imagini, în care am uitat totuși, aproape complet, să privim.
Premisa romanului are o simplitate devastatoare. Mona, o fetiță, riscă să-și piardă vederea. În urma unui episod medical inexplicabil, părinții intră în panică, medicii ezită între ipoteze, iar timpul începe să capete o consistență amenințătoare. Bunicul ei, Henry, decide atunci să o ducă în fiecare săptămână la muzeu. Astfel, o posibilă orbire ar fi păstrat măcar frumusețea lumii în memoria fetiței, însă nu ca simplă informație culturală, ci mai degrabă ca o experiență interioară densă și ca rezervă de lumină.
Bunicul – arhivarul frumuseții
Datorită bunicului începe nucleul cărții. Autorul nu transformă arta într-un pretext educativ sau în vreo succesiune de lecții plictisitoare despre istoria picturii occidentale fiindcă arta vizuală apare aici ca o formă de supraviețuire afectivă. Henry nu îi vorbește Monei despre opere pentru că vrea să o transforme într-un copil cultivat, ci pentru că încearcă să-i lase ceva care să reziste dispariției vederii. Gestul lui are ceva tandru și disperat în același timp, ca și cum ar încerca să conserve lumina și frumusețea, și tocmai de aceea, în această relație dintre bunic și nepoată, există una dintre cele mai frumoase reflecții despre cum transmitem sensibilitatea.
M-a impresionat mult faptul că romanul refuză constant spectaculosul emoțional. Cu un subiect atât de vulnerabil precum un copil amenințat de orbire, Schlesser ar fi putut foarte ușor să alunece în sentimentalism și clișeu, însă nu o face. Emoția apare din reținere, din lentoarea cu care Henry și Mona învață să stea împreună în fața unei imagini. În fond, ceea ce face bunicul este să o învețe pe Mona să contempleze, nicidecum să consume imagini.
Muzeul ca spațiu al încetinirii
În prezent trăim sub presiunea privirii permanente și, paradoxal, a unei profunde incapacități de a vedea. Traversăm imaginile cu viteză, iar muzeele devin tot mai des simple decoruri pentru confirmări culturale rapide. În Ochii Monei, experiența estetică este radical diferită. Fiecare vizită are apăsarea unei întâlniri irepetabile. Pentru Mona, fiecare tablou ar putea fi ultimul tablou văzut vreodată. Din această cauză, imaginile își recapătă în acest roman densitatea sacră.
Există un moment foarte frumos în felul în care sunt construite aceste întâlniri cu operele: tablourile nu sunt niciodată reduse la explicații. Bunicul nu îi oferă Monei sensuri definitive și nici interpretări academice complete. El creează în jurul imaginilor un spațiu de reflecție și sensibilitate. Asta face ca romanul să evite elegant elitismul atât de frecvent al discursului despre artă. Nu simți niciodată că autorul sau personajul își exhibă cultura sau că încearcă să transforme cititorul într-un elev disciplinat. Dimpotrivă, există în carte o mare încredere în inteligența emoțională a privitorului.
Un roman curatoriat ca o expoziție
Ochii Monei funcționează extraordinar și din perspectivă curatorială. Romanul este construit ca o expoziție atent gândită. Selecția operelor nu urmărește strict cronologia istoriei artei și nici ideea unei liste obligatorii de capodopere. Schlesser creează un traseu afectiv și filosofic. Fiecare lucrare apare într-un anumit moment al relației dintre Mona și Henry și produce un anumit tip de revelație. Unele opere vorbesc despre singurătate, altele despre violență, tandrețe, revoltă sau libertate. Între ele se formează legături invizibile, asemenea unei expoziții contemporane în care sensul nu este produs doar de obiectul singular, ci de dialogul dintre lucrări.
Uneori am avut senzația că Henry curatoriază nu doar un parcurs muzeal, ci însăși memoria interioară a nepoatei sale, încercând să organizeze în interiorul ei o arhivă afectivă a lumii. Și poate că aceasta este una dintre ideile cele mai tulburătoare ale romanului: înainte de a dispărea, lucrurile trebuie păstrate undeva. Dacă nu în corp, atunci în memorie. Dacă nu în vedere, atunci în sensibilitate.
Despre orbire și toate formele ei
Văzul este tratat în această carte dincolo de sensul său biologic. Posibila orbire a Monei devine treptat o metaforă mai largă despre fragilitatea existenței și despre toate formele de dispariție pe care încercăm inutil să le amânăm. Citind, aveam constant impresia că autorul vorbește despre condiția vulnerabilă a oamenilor care pierd continuu ceva: timpul, corpurile, oamenii iubiți, propriile versiuni anterioare. Mona nu este doar un copil amenințat de întuneric, cât figura unei umanități fragile care încearcă să salveze frumusețea înainte de dispariție.
În multe privințe, romanul vorbește și despre relația dintre artă și memorie. Ce rămâne dintr-o imagine după ce nu o mai vezi? Cum continuă să existe un tablou în interiorul cuiva? Schlesser pare fascinat tocmai de această supraviețuire interioară a imaginilor. Arta nu este importantă pentru că aparține patrimoniului cultural al umanității, ci pentru că poate deveni parte din structura afectivă a unei persoane. Un Vermeer sau un Rothko nu sunt simple obiecte valoroase, cât moduri de a simți lumea.
Frumusețea ca formă de rezistență
Mi-a plăcut enorm și faptul că romanul nu sacralizează muzeul într-un mod rigid. Dimpotrivă, muzeul apare ca spațiu viu, traversat de oboseală, anxietate, liniște și revelații foarte intime. În Ochii Monei, muzeul nu este un templu al culturii, ci unul dintre ultimele locuri unde timpul încă poate încetini, iar această încetinire schimbă complet experiența estetică. Dincolo de lumea productivității și a vitezei, contemplarea devine un act de rezistență.
Există și ceva foarte melancolic în toată această construcție. Mona trebuie să învețe să privească înainte să nu mai poată privi. Dar poate că și noi, ceilalți, trăim o formă diferită de orbire, produsă de excesul vizual, de incapacitatea de a mai acorda atenție profundă lucrurilor din jur sau dinăuntrul nostru. Cartea asta funcționează ca o meditație despre atenție, despre fragilitatea percepției și despre felul în care frumusețea există doar pentru cei dispuși să rămână suficient de mult în fața ei. Poate tocmai de aceea nu am rămas cu impresia că am citit strict o carte despre artă. În Ochii Monei, frumusețea face ceva foarte important: creează continuitate interioară și îi permite Monei să poarte lumea în ea chiar și în eventualitatea pierderii vederii. Se pare că imaginile adevărate nu dispar atunci când nu le mai putem vedea, ele continuă să existe în memorie, în sensibilitate, în felul în care învățăm să iubim lumea chiar și atunci când ea pare să dispară.