Captură foto de pe site-ul artistei, https://www.ellenalourens.com/

Printre știrile pe care le am zilnic în rafale, în feed, toate despre violență, abuz și grotesc repetat, am ajuns să găsesc în câte un scandal legat de lumea artei fix energia aia care mă convinge că e bine să mai visăm și cai verzi pe pereți, așa, pentru diversitate. Poate că nu este mai important sau mai suportabil, dar un derapaj de interpretare, o polemică disproporționată, uneori chiar o isterie colectivă în jurul unei lucrări de artă mă fac să reacționez. O fi un pic de țață în mine, care are nevoie să corecteze, să facă zgomot, mai ales în privința lucrurilor la care ține. Mă întreb des: de ce doar anumite imagini devin câmp de luptă, în timp ce realități infinit mai violente trec, paradoxal, mai ușor? 

Traseul unei acuzații fabricate

Povestea începe așa: un așa-zis cititor Active News acuză fără toate diacriticele că o lucrare murală realizată de artista Elléna Lourens în cadrul ediției de anul trecut Artown NOW, în Ploiești, ar fi o pictură murală cu tenta pedofilă homosexuală. Se observă cum unul îi pune mâna pe fund altuia. (…) a avut loc un festival de artă murală urbană unde niște degenerați progresiști și legebetiști din țară si străinătate au carcalit pereții cu mizerii cu tentă lgbt ca să îi strice pe tineri. 

Ei bine, nu e o controversă estetică, ci o deturnare de sens. Aș spune cu politețe că un anumit tip de privire (in)estetică needucată nu este pregătită să vadă, însă nu este vorba despre asta. Cazul muralei realizate de artista Elléna Lourens în cadrul Anualei de Artă Urbană Artown NOW intră în această categorie: nu o controversă estetică reală, cât o deturnare deliberată a sensului, transformată rapid într-un instrument de panică morală.

Avem două siluete, un proverb și un echilibru fragil. Lucrarea în sine este, formal, una dintre cele mai reținute intervenții din ediția respectivă, dacă mă întreabă cineva. Are rețeta aia de ceva care să placă la toată lumea, mai ales că pornește de la un proverb: unde-s doi/unde-s mulți, puterea crește. Pentru cineva care are chiar și doar cei șapte ani de acasă, proverbul este despre reușită prin cooperare. În cazul acestei murale, avem deci două siluete simplificate, reduse la contururi și volume primare, iar personajele reprezentate de la spate (aici o fi legătura cu homosexualitatea?!) se susțin reciproc. Cromatica este caldă, temperată, dar asta nu face paleta cromatică drept una de budoar. Relația dintre forme nu sugerează conflict sau ambiguitate tensionată, ci o formă de echilibru fragil prin prietenie sau ajutor reciproc.

Imaginea nu spune altceva decât spune. Textul asociat din registrul popular, este din nou, despre forță și sprijin, deci nu complică imaginea, ba mai degrabă o ancorează într-o memorie colectivă accesibilă și o face, cum se zice, mură-n gură. Nu există niciun indiciu vizual sau conceptual care să justifice lectura în cheie sexuală, cu atât mai puțin una deviantă. De ce a ales artista nevorbitoare de română tocmai acest proverb? Păi, ca orice artist invitat într-un festival, a cercetat zicale românești care să fie în concordanță cu tema acestei ediții: genius loci. Așadar artista a cercetat și cu acest proverb a rezonat cel mai bine fiindcă până la urmă mesajul este traductibil și universal.

Între polisemie și proiecție

Și totuși, exact acest tip de interpretare de tip mură-n gură a fost aruncat în spațiul public: o asociere directă, greșită și brutală între imagine și teme precum pedofilia sau „agenda homosexuală”. Nu este o simplă neînțelegere și tocmai de-asta vreau să vorbesc despre asta fiindcă este un exemplu de suprainterpretare orientată ideologic, în care sensul nu este descoperit, ci impus. În teoria artei, există o distincție clară între polisemia legitimă a unei imagini, adică acea capacitate a ei de a genera multiple sensuri și proiecția abuzivă, în care privitorul introduce în imagine conținuturi care nu au niciun suport formal. Aici suntem în al doilea caz.

Hai să ne gândim la privirea anxioasă și la materialul ei: frica. De ce se întâmplă asta? Cu siguranță nu pentru că imaginea este minimă sau pentru că nu „spune” suficient de explicit. Nici pentru că lasă narațiunea deschisă, ci pentru că în mintea otrăvită, privirea anxioasă completează. Iar în contexte sociale tensionate, completarea se face adesea cu materialul cel mai la îndemână: frică, suspiciune, obsesii culturale legate de corp și sexualitate. Nu murala devine problematică, ci mecanismul de interpretare.

Morală declarată, inconsecvență reală

Să nu uităm ce scrie la Despre noi, pe site-ul lor: ActiveNews.ro s-a înființat, ca proiect jurnalistic informal, pe 6 octombrie 2013, de ziua lui Petre Țuțea. ActiveNews este un site de informații și știri necenzurate, analize și opinii conservatoare, dedicat apărării vieții, familiei, credinței și culturii naționale. 

Rolul presei este esențial și, în acest caz, problematic. Amplificarea unei interpretări extreme, fără verificare, fără consultarea contextului curatorial sau a intenției artistice, nu este un act de jurnalism, ci de instigare. Mai mult, există o dimensiune de inconsecvență morală greu de ignorat: aceeași voce care denunță imaginar o presupusă perversiune într-o lucrare de artă evită să confrunte realități concrete, documentate, de violență și abuz, de viol și pedofilie, culmea, din propria proximitate. Despre familia din spatele acestei publicații vă las să vă documentați singuri fiindcă eu prefer să vorbesc în continuare despre murală. Această deplasare a atenției pe care am descoperit-o datorită postării stupide nu este neutră fiindcă produce confuzie și deturnează discuția de la probleme reale către ținte simbolice convenabile.

Practica Ellénei Lourens merge exact în direcția opusă acestui tip de zgomot. Lucrările ei operează prin reducere, prin esențializare, nu descriu situații, ci extrag mereu gesturi. În loc să ilustreze și atât, lucrările ei construiesc un vocabular vizual arhaic, în care relația dintre forme este mai importantă decât identitatea lor precisă (acum o suna și asta nepotrivit). Această alegere nu este doar decorativă, ci epistemică: ce rămâne dintr-o imagine atunci când elimini tot ce este contingent? Ce tip de adevăr poate fi exprimat printr-un gest minim?

Spiritul locului nu se ilustrează

În contextul temei ediției Genius Loci, această strategie capătă o relevanță suplimentară. Spiritul locului nu este ceva ce poate fi reprezentat literal. Nu există o iconografie fixă a Ploieștiului care să poată fi transpusă pe un perete. În schimb, există o relație între oameni, între spațiu și memorie, între trecut și prezent. Murala funcționează ca un dispozitiv de sensibilitate, nu ca o declarație identitară. El nu spune „acesta este orașul”, ci întreabă: cum se susțin oamenii într-un oraș? Ce forme ia apropierea într-un spațiu urban fragmentat?

De aici și discrepanța radicală între intenția lucrării și reacția generată, chiar dacă a fost generată astfel pentru un grup foarte izolat și oricum tâmpit. În timp ce artista propune un limbaj al apropierii, o parte din discursul public răspunde cu un limbaj al suspiciunii. Această ruptură nu este accidentală, ea reflectă o criză mai largă a modului în care imaginile sunt citite în spațiul public, unde competența vizuală este adesea înlocuită de reacție imediată, iar interpretarea devine un teren de luptă ideologic.

Din perspectiva organizării, lucrările din festival nu apar în vid. Ele sunt rezultatul unui proces care implică selecție, dialog, contextualizare. Am uitat să menționez că acum vorbesc și în calitate de PR al acelei ediții Artown NOW. Artiștii nu decorează orașul, ci intră într-o relație cu el, mediată de curatori, directori artistici și de un concept. A ignora acest proces înseamnă a reduce arta urbană la o simplă imagine izolată, disponibilă pentru orice tip de instrumentalizare, dar cum ultimul scandal local a fost despre graffiti versus street-art, aproape că uităm de aceste aspecte.

Ceea ce rămâne este totuși lucrarea. Două forme care se țin prin sprijinire, o încercare de a vorbi despre munca în echipă într-un mod care nu este nici sentimental, nici retoric. Faptul că o astfel de imagine poate declanșa o reacție atât de violentă spune mai mult despre fragilitatea spațiului public decât despre conținutul ei. Arta nu garantează consens, dar nici nu poate funcționa într-un climat în care orice ambiguitate este suspectată, iar orice gest de apropiere este reinterpretat ca amenințare. Dacă există o miză reală în acest episod, ea nu ține de apărarea unei lucrări anume, ci de apărarea unui mod de a privi: unul care acceptă complexitatea, care tolerează lipsa de certitudine și care nu transformă automat necunoscutul în pericol.