Expoziția „Scrisînscris”, semnată de Teodor Arghir și găzduită recent de Elite Art Gallery, a adus laolaltă lucrări care au la bază însemnările pictorului Gheorghe Ionescu, tratate ca documente, dar și ca suprafețe vii. Intervențiile intră în dialog cu scrisul existent, păstrând tensiunea dintre conservare și transformare. Artistul lucrează cu o structură discretă, dar lasă materialul să decidă direcția imaginii, motiv pentru care am vorbit cu el despre această trecere de la citire la percepție, despre memorie și despre limitele intervenției. Lucrările sale arată că scrisul de mână este imposibil de standardizat.
În contextul actual, unde majoritatea semnelor sunt standardizate și digitale, cum poate arta ta să reamintească valoarea gestului individual?
Actul artistic propus are la bază chiar ceea ce definește pictura/grafica – gestul individual, accentul fiind pus pe urmă, materialitate și prezență.
În ce fel ți-au modelat studiile în arhitectură gândirea și disciplina de organizare a formelor asupra modului în care construiești o pictură sau un colaj? Crezi că există un cadru arhitectural invizibil în compozițiile tale?
Deși încerc să mă detașez de „inginer”, apelez la rigurozitate, puțină „așezare”, prioritizare, „tekhne”-ul aplicabil în artele vizuale. Studiile în arhitectură au introdus, înainte de orice, o gândire a cadrului — o atenție constantă la structură, raport, axe și organizare a suprafeței. Această disciplină nu dispare în pictură sau colaj, ci rămâne activă ca un fel de schelet invizibil care susține lucrarea. Se poate vorbi despre un cadru arhitectural invizibil, dar nu ca un sistem rigid, ci ca un suport flexibil.
Cât de mult simți că artistul este un mediator între epoci, între gesturile trecute ale altora și propria intervenție prezentă? Există o etică a intervenției artistice asupra memoriei celuilalt?
Rolul de mediator al artistului este însușit încă de la încolțirea ideii de proiect care are în vedere intervenția pe „vechi”; este un intermediar conștient de distanța în timp. Astfel, raportul cu memoria celuilalt nu este unul de utilizare, ci de coexistență. Poziția de intermediar implică inevitabil o etică: reținerea/care nu invadează, recunoașterea/lizibilitatea „celeilalte mâini” etc.
Spui că fiecare literă sau ștersătură poartă memoria unei acțiuni fizice. Cum vezi relația dintre corpul artistului și corpul scriitorului, atunci când gestul lor se întâlnește într-o lucrare?
De coexistență negociată, de dialog continuu și reciprocitate.
Cum influențează caracterul fizic al suportului (pliuri, pete, uzură) deciziile tale de intervenție vizuală în cazul seriei Scrisînscris?
Caracterul fizic al suportului nu este un simplu context, ci un factor de decizie. Toate degradările nu sunt tratate ca imperfecțiuni de corectat, ci ca structuri deja existente, care orientează intervenția. Astfel, o pată poată să-și păstreze autonomia sau să fie punct de sprijin pentru construcție/gest. Un pliu poate fi urmărit, intersectat sau contrazis…
În practica ta, semnul scris devine imagine. Cum se schimbă experiența de receptare atunci când ceea ce era destinat citirii devine privit, simțit și contemplat? Cum percepi granița dintre a privi și a citi, între literă și imagine, între semn și sens?
Când scrierea își pierde funcția primară de a „transmite sens” și devine imagine, experiența recepției glisează de la decodare la percepție. Literele și cifrele nu mai sunt unități lingvistice ci forme, densități, ritmuri – lucrarea nemaifiind citită, ci privită.
Imperfecțiunea gestului manual devine estetică. Crezi că autenticitatea artistică se măsoară prin urmele corpului și ale timpului sau prin conceptul pe care îl transmiți?
Autenticitatea nu poate fi redusă nici la „urmă”, nici la concept, ca două lucruri separate. Este chiar tensiunea/echilibrul dintre ele. Autenticitatea nu se „măsoară”, ci se construiește prin coerența dintre ceea ce afirmă lucrarea (conceptul) și modul în care acest lucru este întruchipat (urmele corpului).
Privind întreaga ta practică, de la arhitectură la pictură și grafică, cum vezi relația dintre discipline: este o conviețuire armonioasă sau un conflict constant?
…și nu în ultimul rând fotografia, coabitează productiv, nu de puține ori tensionat.