„Este mai ușor să vorbim
despre ororile lumii
decît despre frumusețea lucrurilor.”
Librarul din Gaza („L’homme qui lisait des livres”) este cel mai recent roman al scriitorului marocan Rachid Benzine, profesor, islamolog și cercetător la Fonds Ricoeur.
Acțiunea din Librarul din Gaza are loc, firește, în Gaza, „un oraș rescris în permanență”. Narator e Julien Desmanges, fotograf francez, corespondent de presă. Între bombardamente, iese din hotel și se plimbă printre ruine, în căutarea unei fotografii pe care să i-o accepte ziarul la care lucrează („Copiii chirăie, femeile umblă de colo-colo, totul este mișcare. Negustorul se agită, cîntărește, discută, împachetează. Dar ceva trădează o anume descurajare. Efortul fiecărui gest, poate. Bărbatul știe că aici pacea este mereu provizorie. Și atunci vinde repede, vinde tot. Ca și cum ziua de mîine ar putea să dispară pentru totdeauna. Praful, omniprezent, acoperă totul. O senzație de pămînt, de uscăciune în gît. (…) Și totuși, oamenii continuă să trăiască. Un teatru al mizeriei și nebuniei, un bal grotesc la care viii nu mai sînt întru totul vii, dar nici întru totul morți deocamdată. Se tîrăsc prin ruine ca niște fantome, cu aerul celor care au văzut totul, au pierdut totul și nu mai așteaptă nimic, doar sfîrșitul. Pînă atunci, însă, trebuie să trăiască. Prin urmare, copiii fug și rîd mereu. Știu deja totul despre moarte. Le e de ajuns o minge dezumflată ca să facă slalom printre ruine. E un teren de joacă la fel ca oricare altul. Mai interesant chiar. Uneori poți găsi comori”). La un moment dat fotograful observă un bătrîn de 60-70 de ani, citind în fața unei librării („Încă n-ai declanșat aparatul. Te temi să nu sfărîmi o clipă de grație. În scena aceasta este totul. Tot ce a devenit Gaza. Un bătrîn librar care se agață încă de cărțile lui, care citește la doi pași de ruine. Ca și cum cuvintele ar putea să-l scape de zgomot, de suferință, de moartea lentă a orașului. Și îți spui că asta e imaginea autentică. N-ai nevoie să mai cauți. E acolo, sub ochii tăi”). Îi cere voie să-l fotografieze, iar acesta îi spune că pentru asta va trebui să-i asculte povestea, iar mai întîi îi dăruiește trei cărți, să le citească pînă mîine, cînd, dacă va mai fi în viață, se pot revedea. Așa sînt albumele Mihaelei Noroc cu cele mai frumoase femei din lume – sînt atît de apreciate și pentru că fiecare fotografie are o poveste în spate! Pe librarul lui Rachid Benzine îl cheamă Nabil Al Jabel și a doua zi e tot la librăria sa, între cărți („În mijlocul cărților, totul este ca în depărtare. În fundal. Un murmur, mai curînd. Un sunet abia perceptibil”). Aduce ceai, cafea („are proprietăți extraordinare pentru corp și minte”), curmale și-i povestește viața sa.
Nabil Al Jabel e născut în 1948 (deci e mai în vîrstă decît tata cu un an). Bunicii au fost țărani. Părinții au fost scoși din case, alături de ceilalți consăteni, împușcați la nimereală, iar cei care au scăpat au fost trimiși în exil. Ai lui au rămas în viață; dar mamă-sa, care avea 19 ani, a fost rănită și l-a născut a doua zi, chiar pe 1 ianuarie (el fiind al doilea copil al cuplului). Din satul de lîngă Haifa au ajuns într-o tabără de pe valea Iordanului. Moussa, frate-so, era considerat cel mai promițător elev din tabără, citea mult și învăța foarte bine, dar avea o furie și un dor de răzbunare pe care el nu-l înțelegea. În 1966, cînd avea 18 ani, tatăl i-a anunțat că a doua zi dimineață pleacă. Toți s-au bucurat, doar el nu, că el nu cunoștea nimic altceva. În tabăra din Jbaliya/Gaza a cunoscut teatrul și pe Hiam. La 17 ani a urmat cursuri de teatru cu un scriitor francez, de plictiseală. În piesa pe care o jucau, el era Hamlet, iar Hiam, viitoarea lui soție, era Ofelia. Premiera a fost un triumf. Atunci a înțeles forța literaturii, fiindcă fiecare om s-a bucurat în felul lui de ea, chiar și analfabeții. În 1957 Israelul a atacat tabăra, atunci un tanc i-a călcat pe bunici cu șenilele, Moussa a sărit să-i salveze, dar a fost împușcat, ultimul lui cuvînt pentru fratele său mai mic fiind „Citește”. A organizat cu soră-sa o bibliotecă, cu lecturi publice. La 20 de ani a lucrat ca interpret pentru Națiunile Unite, apoi a plecat, împreună cu sora sa Maryam și cu prietenul Hafez, la studii la Universitatea din Cairo. Hafez voia să se facă ziarist, soră-sa – avocată, iar el – profesor de literatură. Soră-sa a absolvit facultatea în calitate de șefă de promoție și a emigrat în SUA. Hafez lucra la un ziar clandestin din Egipt, pentru că în Palestina ziarele au fost închise. După absolvire, în 1973, s-au întors în Gaza de bună voie. Hiam era medic, el – profesor, iar Hafez a intrat în politică. Primul copil, Mourid, li s-a născut în 1976. În 1987 a început o mare revoltă a palestinienilor, iar fiul lor de 11 ani a fost ucis. A ieșit și el în stradă, a fost arestat și și-a mai văzut soția și fiica doar după 20 de ani. Cît a stat în pușcărie, i-au murit părinții („Adesea invizibili, vii sau morți, părinții te însoțesc în fiecare clipă a vieții”). A ieșit din pușcărie în 2006, iar în 2009 i-a murit soția, după un bombardament. Atunci și-a deschis librăria. Îl mai vizitează fiica lui și cei trei copii ai ei…
Bătrînul librar l-a lăsat să-l fotografieze doar după ce i-a povestit biografia sa, identică cu istoria poporului său („Fotografiază-l pe bătrînul Nabil Al Jaber. Pierdut în mijlocul cărților lui, așa cum e pierdut în lumea asta absurdă, turbată, inumană”).
Acea primă întîlnire a fotografului francez cu librarul din Gaza a avut loc în 2014 și de atunci au corespondat și s-au sunat mereu pînă în 2023. S-a întors în Gaza în 2025, cînd nu mai era nici o clădire în picioare și „dezastrul era absolut”. Librarul din Gaza de Rachid Benzine e un roman istoric dur și frumos, care pornește de la o idee și de la o fotografie, o imagine poetică și descrie soarta unui om, a unei familii, a unei națiuni și a unei țări.
Rachid Benzine, Librarul din Gaza, Litera, 2026. Trad.: Andreea Năstase