Cristiana Todiresei este jurnalistă culturală și spune povești pentru ca alte femei să se simtă mai puțin singure. A colaborat cu numeroase publicații din România, iar în prezent poate fi citită pe Haute Culture by Biz, Curatorialist și Revista Biz. Bineînțeles, și pe blogul personal, zenobisme.ro. A debutat cu „Zenobistele: 27 de feluri în care să ai succes, regăsindu-ți feminitatea” și recent a publicat, tot la Editura Hyperliteratura, Femei care suferă prea mult, demers jurnalistic transformat în proiect scris în colaborare cu o echipă de specialiști: dr. Paul I. Stanciu, dr. Maria-Laura Ianculescu, nutriționista Nicoleta Carmen Hodoiu și psihologa Florinela Peptan. Despre cea mai nouă carte a ei am vrut să discutăm în acest dialog, după ce am scris despre ea aici, dar și despre locul pe care-l ocupă feminismul în viața și munca Cristianei.
De la persoană diagnosticată cu endometrioză la scriitoarea primei cărți din România pe acest subiect. Deși nu ești la prima carte și în ciuda muncii de jurnalistă pe care o faci, mi se pare totuși un pas uriaș și mi-l imaginez dificil. Cum a fost să scrii cartea știindu-te vizată direct de informațiile din ea?
A fost un proces vindecător, dar asta nu înseamnă că nu a fost și dificil. Deși era diagnosticul pe care îl așteptasem timp de 16 ani, momentul în care a devenit real a fost greu de acceptat. La început, tot ce știam despre endometrioză era ceea ce se spune cel mai des: că provoacă dureri debilitante și că poate duce la infertilitate.
Perspectiva mea s-a schimbat datorită unei farmaciste. Ea mi-a povestit că a cunoscut o femeie la care boala ajunsese să afecteze ficatul. Atunci am înțeles pentru prima dată că lucrurile sunt mult mai complexe decât credeam și am început să caut informații pentru mine.
După ce am citit tot ce am găsit în română, m-am îndreptat spre studii internaționale și cărți care nici măcar nu existau la noi, nici măcar în limba engleză. Așa am descoperit că endometrioza nu este „boala secolului”, cum se spune uneori. Ea există de foarte mult timp, dar a fost multă vreme ignorată, fie că ne place sau nu să recunoaștem, și din cauza misoginismului. Am aflat că, cel mai probabil, te naști cu predispoziția pentru această boală, nu apare în urma unei traume emoționale. Am aflat și că nu există un tratament care să o vindece, în ciuda promisiunilor optimiste sau a miturilor răspândite uneori, precum ideea că anumite produse sau uleiuri esențiale ar putea face asta. Și lista descoperirilor a continuat.
Scriind această carte, am ajuns să-mi cunosc propriul corp la un nivel mult mai profund.
Și care a fost parcursul, ai început tratamentul în același timp cu documentarea, exista de dinainte gândul unei cărți despre endometrioză ori a venit pe parcurs?
Tratamentul l-am început câteva luni mai târziu. Inițial am primit diagnosticul de endometrioză, iar ulterior medicii au început să suspecteze și adenomioza, adesea numită „sora” endometriozei, o afecțiune în care țesutul similar endometrului crește în mușchiul uterului.
În acel moment mi-a fost prescris tratamentul cu Zafrilla, un progestativ care mi-a oprit menstruația și care, pentru mine, a însemnat posibilitatea de a funcționa normal. Datorită lui pot avea o viață mult mai stabilă. În același timp, deși abia am împlinit 27 de ani, iau și Centrum Silver pentru femei de 50+, pentru a tempera simptomele asemănătoare celor de menopauză pe care acest tip de tratament le poate provoca.
Pentru că monitorizarea constantă este esențială în astfel de afecțiuni (controalele ar trebui să fie regulate, cel puțin o dată pe an), ieri am fost la control la doctorul Paul Stanciu, care este și coordonatorul cărții, iar el mi-a confirmat diagnosticul de adenomioză și prezența unor leziuni foarte mici, aproape insesizabile, de endometrioză.
Consider că însuși feminismul tău stă la baza cărții Femei care suferă prea mult. Ai luat teoria, pe care multe dintre noi încă o învață sau la care se rezumă, și ai făcut ceva practic, concret pentru toate femeile din țara noastră: le-ai oferit o carte-instrument care, deși nu pune diagnostice – ar fi și aberant să facă asta –, poate constitui alinarea de care au nevoie cele care s-au săturat să audă, într-o formă sau alta, că sunt „nebune” când își verbalizează simptomele, dar poate fi și punctul de plecare la medic cu determinarea de a nu se mai lăsa convinse să se ducă acasă resemnate, fără diagnostic și tratament care să le îmbunătățească viețile. Ai fost de la început conștientă de toată această responsabilitate pe care a pus-o pe umerii tăi ideea de a publica Femei care suferă prea mult?
Da, sincer, am fost conștientă de această responsabilitate încă de la început. Am scris, de fapt, cartea pe care mi-aș fi dorit să o pot citi eu însămi. Nu doar după ce am primit diagnosticul, ci și cu mult înainte, în adolescență, când auzeam constant că sunt prea sensibilă, că exagerez sau că, într-un fel, este vina mea pentru ceea ce simt.
Ani de zile am fost ignorată de medici. De multe ori am fost trimisă acasă cu No-Spa sau, cel mult, cu anticoncepționale pe care, în cazul meu, organismul nu le-a tolerat deloc. Experiențele acestea m-au făcut să înțeleg cât de mult lipsește, de fapt, un instrument accesibil pentru paciente.
Prin această carte mi-am dorit să creez tocmai un astfel de instrument: unul care să le ajute pe femei să înțeleagă boala nu doar din punct de vedere medical, ci și istoric, să vadă cum a fost ea tratată, ignorată sau interpretată de-a lungul timpului.
Mi-am dorit ca cititoarele să ajungă la medic mai informate, mai pregătite și mai sigure pe ele. În același timp, prin cele șase interviuri cu alte paciente, am vrut să transmit că nu sunt singure. Că experiențele lor, oricât de izolate sau de neînțelese par uneori, sunt împărtășite și de alte femei. Și că, tocmai prin această recunoaștere reciprocă, poate începe și procesul de validare și de schimbare.
Pentru că ți-am menționat feminismul, această sperietoare pentru destui bărbați în toată firea, trebuie să mărturisesc că nu mă mai sperie multe monstruozități pe care le spun oamenii, însă m-a șocat un anume tip de reacție la postările tale despre boală: bărbați și femei care asociază endometrioza cu neiubirea, care acuză bolnava fie că s-a îmbolnăvit, fie că nu își dorește „să se vindece” cu variante neomologate și incompatibile medical, așa cum sunt uleiurile esențiale ori rugăciunile, și-n general m-a făcut să îngheț lipsa aceasta de discernământ, pe de o parte, precum și cea de compasiune. Lipsa decenței de a tăcea din gură când nu există ceva încurajator de spus despre suferința altcuiva. Este și acesta unul dintre motivele pentru care Femei care suferă prea mult are o secțiune dedicată miturilor și demontării lor?
Categoric. Unul dintre motivele pentru care cartea are o secțiune dedicată miturilor este tocmai acesta. Atunci când endometrioza este lăsată să evolueze fără diagnostic și fără monitorizare, poate ajunge să afecteze organe vitale. De aceea este esențial ca femeile să aibă acces la informații corecte și să înțeleagă cât de serioasă poate deveni această afecțiune.
Sigur, lucruri precum rugăciunea sau uleiurile esențiale pot avea, pentru unele persoane, un rol de sprijin emoțional sau psihologic. Pot ajuta la gestionarea anxietății sau a fricii care însoțesc adesea o boală cronică. Dar ele nu vindecă endometrioza. Nu există, în acest moment, un remediu miraculos.
Multe dintre aceste mituri au apărut tocmai pentru că, mult timp, nu au existat suficiente surse solide de informare accesibile publicului larg. În lipsa lor, au apărut explicații simpliste, pseudo-terapii și, din păcate, oameni care profită de vulnerabilitatea pacientelor, de multe ori și financiar.
Printre cele mai absurde și dureroase idei este aceea că endometrioza ar fi „boala femeii neiubite”. Este o afirmație care nu doar că nu are nicio bază științifică, dar mută și vina asupra femeilor pentru o afecțiune cu care, în foarte multe cazuri, se nasc sau pentru care au o predispoziție biologică. În loc să ofere sprijin sau înțelegere, astfel de discursuri adaugă încă un strat de stigmat și culpabilizare peste o suferință deja dificilă. Tocmai de aceea am simțit că este important ca aceste mituri să fie numite și demontate clar.
Și tot aici putem menționa și maternitatea, un alt mit dat mai departe ca soluție când i se spune unei femei și pe care m-am plictisit să-l tot aud și eu: „Fă un copil și scapi nouă luni de dureri”. În cazul acesta, ce ne facem cu cele la care într-adevăr există și infertilitate, cu cele care nu își permit costisitoarele runde de fertilizare și cu cele care nu își doresc urmași? Ce ai descoperit despre raportarea societății românești la maternitate în 2026?
Este adevărat că, în timpul sarcinii și alăptării, evoluția endometriozei poate fi temporar încetinită, iar multe femei pot avea o perioadă fără simptome. Însă aceasta nu este o soluție sau un tratament.
După naștere, simptomele pot reveni, uneori chiar mai puternic decât înainte, iar boala continuă să evolueze. Un copil este o responsabilitate uriașă, nu un „tratament” pentru o afecțiune cronică. În plus, endometrioza și adenomioza pot duce la infertilitate. De aceea, ideea repetată obsesiv că „trebuie doar să faci un copil” pune o presiune uriașă pe femei. Atât pe cele care nu își doresc copii, cât și pe cele care își doresc enorm, dar nu reușesc să obțină sau să ducă la capăt o sarcină. Este o presiune nedreaptă, care ignoră realitățile medicale și emoționale ale pacientelor.
În România, maternitatea continuă să fie privită, în mare măsură, ca rolul sau chiar destinul femeii. Într-o țară în care avortul este legal, dar nu se practică în peste 80% dintre spitale, discursul social rămâne puternic normativ. Oricum ai alege, ajungi să fii judecată: dacă nu vrei copii ești egoistă, dacă ai unul ești întrebată când îl faci pe al doilea, dacă nu poți avea copii ești suspectată că „ai făcut ceva greșit”, iar dacă ai mai mulți, ești criticată pentru asta.
În realitate, această alegere ar trebui să aparțină în primul rând femeii. Iar decizia ei, indiferent care este, ar trebui respectată atât de cei din jur, cât și de medici. Îmi amintesc că anul trecut, la o conferință despre endometrioză și adenomioză, în sesiunea de întrebări și răspunsuri, m-am ridicat și am întrebat ce opțiuni are o femeie care suferă de aceste afecțiuni și știe sigur că nu își dorește un copil. Până atunci se discutase aproape exclusiv despre fertilizare in vitro. O specialistă în endometrioză a pufnit în râs, împreună cu o parte din sală, și mi-a spus că ea are mai multă experiență profesională decât am eu de viață și că sigur mă voi răzgândi.
Un astfel de discurs nu ar trebui să existe într-o societate care se pretinde modernă. O femeie este la fel de valoroasă, de demnă și de minunată indiferent dacă are sau nu copii. Respectul pentru femei nu ar trebui să depindă de sistemul lor reproducător.
Care sunt primele reacții, cum ți se pare că este primită cartea și cum se potrivesc reacțiile cu așteptările tale de la începutul documentării, să zicem, dacă acestea au existat?
Am fost sincer surprinsă să văd cât de cerută și de bine primită este cartea. Intuiam că există un gol real în piață și o nevoie de informație clară, accesibilă, dar reacțiile pe care le-am primit până acum au depășit așteptările mele. Mesajele cititoarelor și feedbackul lor îmi aduc, aproape zilnic, multă bucurie.
Cel mai mult mă emoționează faptul că multe femei îmi spun că s-au regăsit în paginile cărții sau că, în sfârșit, au simțit că cineva pune în cuvinte experiențe pe care ele le-au trăit ani de zile în tăcere.
Dacă prin această carte am reușit să ofer, măcar în parte, informațiile de care aveau nevoie și sentimentul că nu sunt singure, atunci simt că demersul meu și-a atins scopul.
Sar la acest interviu direct după ce am citit un material al unei femei care e doctor în psihologie, o persoană cu multă vizibilitate online, cărți publicate cu duiumul și, prin prisma ocupației sale, cu acces la o mare de femei aflate în momente vulnerabile. Această femeie specialist insistă, printre altele, că de vină e victima pentru orice situație în care se află (căci ea și-ar fi dorit să ajungă acolo, acțiunile sale ar fi condus-o într-un moment anume) și că feminitatea stă în rochiile pe care le porți, lucru care m-a revoltat și îngrețoșat, exact în ordinea asta. Și care m-a făcut să mă gândesc la cât de ușor capătă vizibilitate oamenii care propovăduiesc răul și fac profit de pe urma răului altora și a întreținerii acestuia. Ce ai învățat tu, pe parcursul documentării pentru Femei care suferă prea mult, dar și din calitatea de creator de conținut și consumator de social media, despre cum să alegem cu înțelepciune oamenii pe care îi credem și îi urmărim online, despre credibilitatea celor care ne modelează gândirea de dincolo de ecrane?
Trăim, din fericire, într-o democrație, iar fiecare are dreptul la opinie, dar asta nu înseamnă că orice voce trebuie luată ca adevăr. Cel mai sănătos este să ne construim un filtru personal prin care trecem informațiile pe care le întâlnim online și să nu ne limităm doar la social media. Este important să căutăm modele și în cărți, în artă, în cultură, surse care adesea oferă o perspectivă mai profundă.
Consum social media și mă inspir de la alți creatori de conținut, dar nu iau totul de bun. Este esențial să cernem informațiile și oamenii pe care îi urmărim, să ne alegem modelele cu discernământ și să ne asigurăm că ceea ce ne influențează gândirea se bazează pe cunoștințe solide și pe respect față de ceilalți.
Vizibilitatea nu echivalează cu credibilitate, iar oamenii care propagă răul sau profită de vulnerabilitatea altora trebuie identificați și, cât posibil, ignorați. Alegerile noastre în privința cui urmărim și ce credem ne pot proteja de manipulare și ne pot ajuta să ne cultivăm o perspectivă mai sănătoasă și mai empatică asupra lumii.
La momentul la care pregătesc acest interviu, republicanii din statul american Tennessee doresc pedeapsa cu moartea pentru femeile care fac avort, iar în cartea pe care tocmai am terminat-o de citit, „Eva. Cum a condus corpul feminin 200 de milioane de evoluție umană”, autoarea remarcă una dintre aberațiile patriarhatului: să trăiești pentru a te înmulți orbește, dar să refuzi femeilor îngrijiri medicale esențiale pentru reproducerea sigură – ajungi să te întrebi: „Cine să-ți mai facă urmași dacă urăști femeile îndeajuns încât să vrei să le omori cu orice ocazie?”. Unde crezi că se îndreaptă societatea globală în ceea ce privește siguranța femeilor, ai risca să faci o presupunere informată legată de anul 2030? Dar 2050? Cred că am folosit multe cuvinte ca să întreb ceva pe cât de simplu, pe atât de complicat: în viziunea ta, mai există speranță?
Vreau să cred că există speranță. Este înfiorător să privești cum au fost tratate femeile de-a lungul istoriei și să vezi, în 2026, că în SUA sau în alte țări continuă să fie amenințate drepturi fundamentale, inclusiv accesul la îngrijiri medicale esențiale. Ceea ce se întâmplă acum, cum ai menționat în Tennessee, este un semnal alarmant despre cât de ușor pot fi restrânse libertățile femeilor atunci când misoginismul se cuplează cu puterea politică.
Sunt de părere că feminismul rămâne esențial. Lupta femeilor pentru drepturi, siguranță și recunoaștere nu s-a terminat. Dar prin cărți, filme, muzică, pictură și alte forme de exprimare create de femei, prin educație, există premise reale de schimbare. Societatea globală evoluează, uneori lent și haotic, dar există curente care trag în direcția egalității și protecției femeilor.
Privind spre 2030 sau 2050, îmi este dificil să fac predicții. Este posibil ca inegalitățile și abuzurile să persiste în anumite zone, dar există și o mobilizare crescândă, un activism și o conștientizare mai largă decât oricând. Dacă oamenii, și în special femeile, continuă să lupte și să-și facă vocea auzită, cred că direcția generală poate fi una de progres.
Dincolo de realitatea de zi cu zi, despre ce cărți ai putea spune că te-au făcut feministă? Sau ce alte produse culturale au contribuit la a te construi așa cum ești astăzi, ce te-a educat și șlefuit chiar și atunci când poate nu ți-ai dat seama?
Virginia Woolf, pe care o am chiar tatuată pe gleznă, m-a format profund, mai ales prin eseul „O cameră doar a ei.” Alături de ea, au avut un impact major asupra mea Sylvia Plath, Toni Morrison, Andrea Dworkin, Roxanne Gay, Dolly Alderton, Simone de Beauvoir, Alice Walker, Charlotte Perkins Gilman, Arundhati Roy, Elena Ferrante, Svetlana Alexievich și lista nu se oprește aici. Fiecare dintre aceste voci m-a învățat ceva despre feminitate, putere, vulnerabilitate și libertatea de a spune „nu” lumii care încearcă să-ți dicteze traseul.
Pe lângă cărți, cultura pop a avut un rol la fel de important. Serialul Sex and The City m-a influențat enorm. Aveam 12 ani când l-am văzut prima dată și mi-a făcut poftă să scriu, dar și să-mi asum cine sunt. M-a încurajat să-mi iubesc părul creț, să trăiesc liber și să nu-mi pese de ce spune gura lumii.
M-au format și filmele Gretei Gerwig sau ale Sofiei Coppola, cu modul lor de a surprinde viețile femeilor autentice și complexe.
Și, bineînțeles, muzica: Amy Winehouse, chiar dacă nu se identifica drept feministă, transmitea prin vocea și versurile ei o forță și o vulnerabilitate care m-au atins; P!nk, Florence Welch, Stevie Nicks, Sarah Hester Ross, PEGGY, Paris Paloma și multe altele m-au învățat că feminitatea poate fi curajoasă, rebelă, vulnerabilă și puternică în același timp.
Ce ar spune Cristiana mică, de la 7-10 ani, sau chiar și Cristiana adolescentă, despre cariera ta de astăzi și poate chiar despre însăși Femei care suferă prea mult, dat fiind că spui în carte că menstruația cu simptome înfricoșătoare a apărut foarte devreme? Iar tu ce i-ai spune acelei fetițe speriate și în dureri?
Cristiana de la 7-10 ani ar fi în extaz, pentru că ar vedea că visul ei se împlinește. Iar adolescenta Cristiana ar fi mândră și ușurată să vadă că durerea pe care a simțit-o atât de devreme nu a fost în zadar.
I-aș spune acelei fetițe speriate și în dureri că toate momentele grele se vor transforma într-o putere interioară și în cuvinte care, așa cum deja am început să văd, pot ajuta alte fete și femei să nu se mai simtă singure.
Motto-ul meu rămâne același: prin orice proiect, prin orice carte sau conținut creat, vreau să spun povești pentru ca alte femei să simtă că nu sunt singure.
Și în spiritul motto-ului meu de un deceniu, încercând să fac mereu rost de recomandări bune, aș vrea să încheiem cu ceva mai ușor, dar la fel de important: tu ce citești azi?
Chiar acum am pe birou următoarele trei lecturi: De ce am ales să am un câine (și nu un copil), de Hélène Gateau, Cum să trăim cu bărbații, de Manon Garcia și Woman Hating, de Andrea Dworkin.
Fotografii din arhiva personală a autoarei.