Cum devine arta spațiu de vindecare personală și, în același timp, gest public cu impact social? De la asumarea vulnerabilității autobiografice până la presiunea de a fi „prima” și de a deschide drumuri în cinematografia și teatrul românesc, am vorbit cu Alina Șerban în acest interviu despre reprezentare, responsabilitate și libertate interioară. Dialogul nostru a atins teme ca identitatea romă, lupta cu etichetele, forța exemplului pozitiv și capacitatea artei de a produce schimbări subtile, dar reale, în felul în care ne imaginăm pe noi înșine și pe ceilalți.
Mă gândesc la I Declare at My Own Risk, dar și la filmele și spectacolele recente, care îmbină puternic experiența personală cu teme sociale profunde. Cum îți menții echilibrul între vulnerabilitatea artistică și responsabilitatea pe care o simți față de comunitățile pe care le reprezinți?
Sincer, nu am putut să stau doar să mă gândesc la comunități pe care le reprezint. Am vrut doar să-mi spun povestea și să spun povești în care cred. Apoi, faptul că mi-am dat seama că am deschis un drum și am fost prima care a spus povești despre sclavie, despre experiența personală de a fi romă dintr-o familie tradițională ș.a.m.d… am realizat pe parcurs, nu mi-am propus să reprezint comunități. Mi-am propus să pun povești în lume, în care cred și care în primul rând mă vindecau pe mine. Am o responsabilitate în sensul în care, atunci când ești primul și spui astfel de povești, nu poți să o faci oricum. Fie că vrei sau nu, devii un ambasador. Și de asta toate nuanțele și complexitățile acestor povești sunt mereu luate în calcul de mine, pentru a-i reprezenta pe oameni ca persoane întregi, în sfârșit umani. Acest echilibru nu este ușor de menținut, însă lucrez la asta. Tot timpul e loc de mai bine și încerc să evoluez, ca toți oamenii cred și toți artiștii.
Fiind una dintre cele mai vizibile artiste rome din cinematografie și teatru și prima femeie romă distinsă cu Ordinul Meritul Cultural în România, ce schimbări concrete ai vrea să vezi în industria artistică românească în privința reprezentării diversității?
Păi tocmai asta e: să nu mai fie ceva special că ești romă, să devină normalitate să vedem povești despre romi care trec prin experiențe umane, ca toți oamenii. Nu avem încă povești suficiente. Să pot să fiu distribuită în anumite roluri fără vreo legătură cu apartenența mea etnică, asta cred că ar fi un mare pas. Apoi, să avem povești diverse despre toate comunitățile, astfel încât să reușim să plângem, să râdem împreună la poveștile altora și să ne regăsim în ele. Ne-ar ajuta să existe mai multe contexte și sprijin, mă refer la un teatru al Rromilor, mai multe muzee, mai multe contexte în care să putem normaliza povești diverse și nu numai ale comunității rome, ci și a altor comunități.
Ești prima regizoare romă din România, o poziție care poate veni și cu responsabilitate, și cu presiune. Cum păstrezi libertatea interioară atunci când lumea proiectează asupra ta atât de multe așteptări?
Nu pot să spun că este tocmai ușor și nu am avut niciodată „norocul începătorului”, nu am avut niciodată privilegiul să fac lucruri mediocre. Fiind prima și romă, nu am avut acest lux. Însă m-a bucurat că au existat pe lângă mine alți artiști care m-au ajutat cu arta lor, să pot să pun produse în lume care să fie la un standard artistic înalt. La finele zilei am încercat mereu să-mi reprezint opiniile și universul interior. Opinii care în timp s-au schimbat, desigur, așa cum ne schimbăm cu toții și evoluăm. Și modul meu de a spune povești s-a schimbat și este normal. Este la un moment dat complicat, când ai de ales între a servi povestea și ceea ce ar trebui de fapt să spui mai bine în lupta anti rasistă. Sunt anumite complicații, dar cu oameni alături care mă sfătuiesc și mă ajută, simt că nu sunt singură și dacă nu știu să iau o decizie, mă odihnesc și apoi, cumva, o iau.
Când lucrezi la un proiect inspirat din propria biografie sau din istoria colectivă, cum îți regândești sau adaptezi materialul pentru a fi relevant atât pentru publicul român, cât și pentru cel internațional sau interetnic?
Cred că pornesc de la mine, de la ce mi-ar plăcea să văd. Desigur că este foarte subiectiv și asta e bine, pentru că arta pe care o pun în lume trebuie să mă reprezinte. Dar nu mă gândesc neapărat să fie doar pentru publicul român. Identitățile mele de om care trăiește în lume se activează și sunt unice tocmai prin faptul că spun povești despre care nu știm, însă care sunt atât de universale pentru că vorbesc despre experiențe umane prin care trecem cu toții. Așa că nu stau să mă gândesc la aceste publicuri încercând să le targetez, ci doar încerc să fiu „true to myself”.
Ai lucrat în contexte foarte diverse, de la teatre alternative din București până la festivaluri și scene internaționale, unde ai susținut proiecte cu miză socială puternică. Ce crezi că poate face arta contemporană pentru a influența percepțiile sociale asupra minorităților, dincolo de simpla reprezentare?
Cred că nu este doar o „simplă reprezentare”. Cred că dacă am multiplica genul acesta de contexte și reprezentări, sper că am putea ajunge apoi să avem un aport și la schimbarea politicilor publice, ca apoi să fie o schimbare și în viețile oamenilor. Însă nu pot să-mi asum genul acesta de sintagme. Știu doar că dacă un om a venit în toți acești ani la mine la spectacol, sau la cinema, și i-am schimbat câtuși de puțin percepția și s-a comportat altfel cu un alt om de lângă el, fie el rom sau nu, cred că am câștigat. Asta cred, că arta ne aduce împreună, ne face să simțim, să gândim, ne înfurie, ne răscolește, ne emoționează și poate reacționăm diferit față de semenii noștri. Ce schimbă concret în vieți? Poate asta – reușim să fim mai solidari unii cu ceilalți.
În rolurile tale există o energie mereu în mișcare, ca și cum personajele nu stau într-un destin, ci îl împing. Tu crezi în destin sau în autodepășire?
Mulțumesc pentru întrebare! Nu mi-am pus neapărat problema așa. Dacă stau bine să mă gândesc, da – ne naștem într-un context pe care nu putem să-l alegem, dar cred că e nevoie să credem în noi, că putem mult mai mult decât ni se spune uneori. Da, să depășim cutia în care poate ne-a pus destinul. Cred în ambele, cumva. Sunt lucruri care sunt sortite, dar care depind foarte mult și de alegerile tale. Da, părea că nu voi putea termina liceul – aveam trei ordine de evacuare, tatăl meu murise și mama era în închisoare. Da, părea așa, dar a depins foarte mult și de mine, să cer ajutorul multor oameni, să mă susțină să dau Bacul. Dar în același timp nu a depins doar de mine. Oamenii aflați în astfel de contexte au nevoie de servicii publice care să-i susțină. Eu m-am dus la un fel de centru de plasament și am stat acolo, ca să mă pot concentra pe școală, pe educația mea. Că era greu și acolo, astea sunt alte dimensiuni. Însă cred că este o combinație între cele două. Nu cred doar în destin, dar nu cred nici doar în autodepășire.
Ai fost la Cannes cu Alone at My Wedding, ai primit o importantă recunoaștere în Germania, iar acum Gipsy Queen ajunge și la publicul din România. Ce simți că se schimbă în tine atunci când un rol călătorește între țări și culturi?
Simt că e bine că munca mea nu e îngrădită, că ajunge la oameni. Asta cred că își dorește oricine, ca arta, munca să rețină acel aspect unic care ține de artist, dar în același timp să fie universală, să treacă de bariere, de limbă, de cultură. Acesta este de fapt visul, să poți să ajungi la cât mai mulți oameni. Este măgulitor pentru mine și o bucurie enormă când primeam mesaje, când oamenii vedeau filmul Gipsy Queen pe canalul Arte, atât în Franța, cât și în Germania, sau când filmul a mai fost dat în Turcia și oamenii îmi scriau direct turcește… Este uimitor să vezi că ajungi undeva și că munca ta este cunoscută, că oamenii s-au emoționat la ceva ce ai făcut tu. Este un cadou imens și o onoare.
Ali din Gipsy Queen luptă cu pumnii, dar și cu o tăcere socială foarte veche. Pentru tine, care e cea mai grea formă de luptă?
Cred că aceea în care trebuie să-ți demonstrezi umanitatea. Atunci când oamenii se rezumă la o anumită etichetă, când ești „doar o țigancă, eu nu vorbesc cu tine, eu nu mă cobor la nivelul tău”, cum m-au făcut unii să mă simt în anumite contexte, cred că asta e foarte greu de depășit: când cineva îți ia statutul de om. Dar lucrez încă la a mă simți egală și merituoasă chiar și să trăiesc uneori. Lucrăm la asta.
Filmul are acea forță a supraviețuirii. Crezi că cinema-ul poate schimba ceva concret în realitatea oamenilor sau schimbarea e mai subtilă, în interior?
Nu știu dacă poate chiar schimba ceva în realitatea oamenilor. Dar faptul că te vezi reprezentat într-un mod demn cred că poate schimba ceva în tine și îți permiți să crezi mai multe despre tine. O să dau un exemplu concret: când eu stăteam într-o casă de chirpici și am văzut filmul From homeless to Harvard, mi-am permis atunci să visez că și eu pot să ajung să studiez la cele mai bune școli din lume. Mi s-a oferit ocazia să-mi dau seama că alții au reușit înaintea mea și că poate și eu aș putea. Avem nevoie de exemple pozitive ca să ne imaginăm despre noi altceva. În sensul acesta, cred că poți să-ți imaginezi o altă realitate, sau o altă dimensiune a vieții tale, în afară de cea în care ești într-un anumit moment. Dar concret, pentru a transforma viețile oamenilor, mi se pare că responsabilitatea se află tot la cei care ne conduc țara și politicile publice ș.a.m.d., lucrurile, serviciile pentru care plătim taxe. Dar da, schimbarea poate fi subtilă, în interior. Rămâne validă și în micro, și în macro.
Ca actriță, îți dai corpul și emoțiile unui personaj. Ca regizoare, construiești lumea actorului. Unde simți că e mai mult adevăr: în vulnerabilitatea actorului sau în controlul regizorului?
Mulțumesc și pentru această întrebare foarte complexă. Cred că în ambele. Regizorul, oricât de mult ar încerca să controleze, fără un actor care să se dedice și să înțeleagă dimensiunile unei povești și ale unui personaj, nu poate exista. Totodată, un actor care nu are un regizor care să-i prezinte un univers care să-l inspire, nu are un drum pe care să pășească. Cred că este un tandem important între cei doi. Adevăr cred că există în ambele. Dar desigur că depinde foarte mult de proiect și de poveste în sine, cât și de capacitățile regizorului și ale actorului.
Ca artivistă, ești într-un loc în care arta devine și gest politic. Pentru tine, ce e mai important: să fii înțeleasă sau să fii imposibil de ignorat?
Mă face să zâmbesc întrebarea! Cred totuși că totul e politic. Chiar dacă mulți creatori de povești (regizori, scenariști, dramaturgi) poate nu își asumă că ceea ce fac ei este și politic, totul spune o poveste despre ceea ce trăim, sau am trăit. Experiențele umane sunt politice, nu le putem separa de asta. Cred că este important să-mi dau mie vindecare, să aduc un gram de bine în lume. Dacă pe parcurs sunt și înțeleasă și/sau imposibil de ignorat, nu e pentru mine probabil să spun asta, cred că acest feedback îi revine publicului. Dar aș minți să spun că nu e important pentru mine ca publicul să primească ceea ce creez. Nu existăm fără public și mă încăpățânez să continui, tocmai fiindcă am câștigat pariul cu publicul în toți acești ani. Probabil să fiu înțeleasă de public, e important să creezi ceva în ei. Să fii imposibil de ignorat e ceva ce ține poate de relația cu criticii, dar sunt lucruri pe care nu le poți controla. Ce încerc să controlez este calitatea unui produs artistic pe care îl pun în lume. Apoi, de acolo nu mai deții controlul – povestea se duce în lume și face diferite lucruri pentru diferiți oameni. Rămâne la latitudinea uneori a norocului, a felului în care sunt oamenii care îți văd atunci povestea și așa mai departe. Mulțumesc! Astea da întrebări!