Cosmin-Alexandru Grigoraș este unul dintre artiștii tineri care lucrează cu memoria ca materie vie, instabilă. Câștigător al concursului #FRESH organizat de Elite Art Gallery, artistul construiește proiecte care pornesc de la arhive de familie, fotografii vechi și obiecte din cadre domestice, transformate într-o cercetare vizuală a intimității și a amintirii incomplete. În acest interviu am vorbit despre ambiguitate și despre modul în care trecutul continuă să rămână activ în prezentul lucrărilor sale.
În lucrările tale, copilăria și familia apar mai degrabă ca un teritoriu de explorat, nu ca o poveste „de spus”. Cum îți dai seama că o amintire trebuie păstrată în ambiguitate sau că, dimpotrivă, necesită fixarea într-o imagine clară?
Sincer, nu pot să spun că am un criteriu pentru care aleg amintirile, e mai mult un feeling pe care îl am și e un proces natural pentru mine. Am o cutie de la un casetofon acasă, casetofon cu care mă jucam când eram mic, cu fotografii de familie pe care le parcurg aproape de fiecare dată când mă întorc acasă. Unele dintre ele îmi rămân inevitabil în minte și le scanez sau le iau cu mine. Apoi, sunt unele amintiri care îmi revin constant și știu că vreau să fac o lucrare inspirată de întâmplarea respectivă, iar ulterior găsesc prin arhiva de fotografii de familie referințe care să mă ajute să realizez lucrarea.
Pornești de la fotografii vechi, urme, obiecte. Ce simți că se pierde inevitabil când transformi aceste probe intime într-un proiect artistic și ce se câștigă?
Nu știu dacă este vorba de o pierdere, ci mai degrabă de o reinterpretare. Sau dacă se pierde ceva, poate e imaginea propriu-zisă. Lucrările mele ajung uneori să nu mai semene cu referința inițială, deoarece nu urmăresc să copiez cu fidelitate, ci mai degrabă să desenez o senzație pe care o am când privesc referința. În final, referințele sau obiectele pe care le folosesc au propria lor istorie, separată de lucrările mele care prezintă o altă față a acestor probe intime.
Lucrezi mult în grafit. Ce fel de adevăr cauți, de fapt: unul al imaginii sau unul al materialului care opune rezistență?
Cred că lucrez cu grafitul dintr-o oarecare comoditate pe care mi-o oferă: mereu am un creion la mine. Am încercat multe alte medii și tot timpul încerc medii noi, însă tot timpul mă întorc la grafit. Nu mi se pare că materialul în sine ar opune rezistență, însă mi se pare că nu iartă: îți arată ce trebuie să mai lucrezi la tehnica sau la desenul tău. De aceea țin și foarte mult la a lucra spontan, pentru că spre deosebire de cărbune, de exemplu, care îți oferă o expresivitate puternică, grafitul poate deveni foarte rapid plat și rigid, tocmai din cauză că ai control aproape absolut aproape asupra materialului. Prefer atunci să pornesc de la semne și forme întâmplătoare și să scot la suprafață desenul prin intervenții de accentuare și de ștergere.
În seria din expoziția What still remains, chipurile sunt la granița dintre recunoaștere și dispariție (mai ales în portretele mici, fantomatice). Ce înseamnă pentru tine o față care nu se lasă văzută complet: e protecție, traumă, memorie incompletă, sau e pur și simplu forma reală a intimității?
Chipurile din seria respectivă sunt într-adevăr o reflecție asupra memoriei incomplete. Cumva aceste portrete sunt la granița dintre vizibil și estompat, făcând privitorul să încerce să înțeleagă ce se întâmplă în imagine în detaliu și să eșueze datorită estompării. Cred că așa sunt și amintirile, la granița dintre clar și neclar.
Ai lucrări care se construiesc ca o arhivă afectivă fragmentată: bucăți, plăci, fragmente, inserții textile (mileuri), obiecte care par rămășițe. Când lucrezi așa, te interesează mai mult să recuperezi ceva din trecut sau să arăți că trecutul rămâne mereu neterminat?
Cred că e o revenire asupra trecutului, prin prisma unor materiale familiare. Întreg parcursul a fost o căutare și am pornit din mai multe nuclee aleatorii cumva, dar care s-au aglutinat într-un întreg. Prin această abordare vizuală am încercat să înțeleg anumite amintiri și relații care m-au marcat. A fost o formă de apropiere personală, prin desen, de lucruri care m-au definit sau încă mă definesc. Pe lângă imaginea în sine, am urmărit și impresia pe care grafitul o lasă. Proiectul a devenit astfel un dialog între mine, trecut și suprafața pe care aplic grafitul.
Cum arată pentru tine o lucrare terminată: e un punct final, o pauză, sau o decizie de a te opri înainte ca imaginea să devină prea explicativă?
Am observat în procesul meu că lucrările pe care le fac tind să fie terminate înainte să-mi dau seama. Cred foarte mult în a fi spontan și în a lăsa deciziile pe care le fac, la nivel vizual, să vină și ele spontan. Dacă mă gândesc prea mult la ce și cum fac, observ că desenul pierde ceva și atunci prefer să lucrez atât cât simt și să mă opresc înainte.
Asta nu înseamnă că un desen se oprește neapărat înainte să devină prea explicativ, ci mai degrabă că desenez atât cât simt și atât timp cât intuiția îmi zice că mai pot să lucrez la el. Mă opresc când simt că lucrarea trebuie să rămână așa și încep alta.
Faptul că ești unul dintre câștigătorii concursului #FRESH, organizat de Elite Art Gallery, îți schimbă vizibilitatea și, inevitabil, felul în care ești citit de ceilalți. Cum îți imaginezi că îți poate modifica acest concurs parcursul artistic și de ce crezi că vizibilitatea asta e vitală pentru artiștii tineri — nu doar ca validare, ci mai degrabă ca infrastructură reală de lucru și continuitate?
Câștigarea concursului mi-a dat șansa să-mi arăt proiectul unui public larg și să fiu vizibil într-un mod concret. Nu e doar despre recunoaștere, ci și despre oportunitatea de a lucra la proiecte noi, de a găsi colaborări și de a dezvolta relații cu galeria pentru proiecte viitoare. Pentru artiștii la început de drum, astfel de lucruri contează enorm. E o șansă de a construi continuitate, de a-ți da spațiu să vezi ce merge și ce poate fi explorat mai departe. Pe de altă parte, cred și că e destul de ușor să pierzi încrederea în ceea ce faci, iar faptul că o galerie îți oferă această încredere, îți dă putere să continui să creezi.
Cum îți dai seama că ai ajuns destul de aproape de o amintire fără să o falsifici?
Nu cred că mi-am pus până acum întrebarea aceasta, însă nu simt că am cum să falsific o amintire, pentru că proiectul în sine nu vorbește despre întâmplări obiective, ci despre amintiri trecute prin filtrul minții mele. Știm deja că amintirile nu sunt fixe și că acestea sunt supuse transformării în timp prin procesul de rememorare, ajungând adesea să se îndepărteze de experiența inițială. Eu nu propun lucrările mele ca pe un adevăr obiectiv, ci mai degrabă expun adevărul meu, indiferent dacă din exterior ar putea fi perceput ca fals sau adevărat.
În proiect apare blatul de icoană, nu neapărat ca gest nostalgic, cât ca o încăpere între sacru, familie și obiecte. Ce e mai greu de desenat: imaginea din fotografie sau atmosfera casei în care ai crescut?
Pentru mine, e mult mai greu de desenat atmosfera casei în care am crescut. Blatul de icoană din lucrările mele amintește de casa în care am crescut, în care se regăseau multe icoane. Mileul este iarăși un motiv prezent în casa mea și cred că în casa tuturor. Prin desen, în sine, nu am încercat propriu-zis să redau atmosfera casei în care am crescut, deși poate transpare, ci mai degrabă a fost o metodă de a revizita chipuri, amintiri și relații familiale. Pe lângă aceastea, atmosfera e invizibilă și greu de redat, însă cred că e sugerată prin suporturile pe care le-am ales.
Pornind de la întrebarea care dă și titlul unei lucrări, „De ce nu sunt toți oamenii la fel de fericiți ca mine?”, cum se schimbă întrebarea asta când o pui azi, din poziția adultului: devine mai personală sau mai politică?
Aceasta e o întrebare pe care i-am pus-o tatălui meu când eram mic. E o întrebare naivă, acum, că o văd din ipostaza de adult, însă m-a făcut să reflectez asupra unui timp în care tristețea venea din lucruri banale și m-a făcut să mă gândesc. De aceea am și reprezentat toată familia în ipostaza de copil pe blaturile de icoană, ca să creez cumva un portret de familie într-un timp lipsit de tristețe. Totodată, chipurile păstrează expresia prezentului, astfel încât desenul păstrează un echilibru între amintire și realitate. Întrebarea în sine însă, capătă astăzi ambele valențe: e personală prin conștientizarea propriilor limite și a responsabilităților pe care le am în raport cu propria fericire și politică prin sesizarea inegalităților și a constrângerilor sociale care împiedică oamenii să fie fericiți.