„steaua. young and innocent days” propune o reîntoarcere în timp ca formă de apropiere între generații, recuperând o poveste aproape uitată și transformând-o într-un cadru de dialog despre libertate, memorie și puterea gesturilor colective. Proiectul urmărește traseul unei acțiuni aparent mărunte – confecționarea unei stele și colindatul profesorilor, în iarna lui 1968 – pentru a dezvălui tensiunile și fragilitățile unei epoci în care jocul tinerilor se putea transforma, în orice clipă, în motiv de supraveghere și control. Prin expoziții, intervenții artistice, materiale de arhivă și o serie de evenimente publice, „steaua. young and innocent days” repune această istorie în circulație, oferindu-i o nouă vizibilitate și conectând-o la teme acute ale prezentului. Despre responsabilitatea memoriei, dreptul la expresie, continuitatea comunității și acest gest artistic reactivat am stat de vorbă cu Paul Breazu, unul dintre colaboratorii proiectului.
Cum crezi că se intersectează amintirea acelei acțiuni spontane din 1968 cu modul în care înțelegem astăzi noțiunea de libertate artistică?
Steaua din ’68 nu a fost un manifest artistic. A fost pur și simplu un obiect făcut din tot felul de materiale și din foarte multă prietenie. A devenit subversiv doar pentru că sistemul avea idiosincraziile sale, pentru că multe gesturi spontane i se păreau periculoase. Astăzi vorbim, în opoziție, despre libertate artistică ca despre un fel de realitate insurmontabilă, dar nu știu dacă e chiar așa. Poate că am schimbat Securitatea cu tot felul de termene & condiții. Libertatea artistică de astăzi se cam sufocă în propriile circumstanțe: scop, obiective, public-țintă, impact etc.
În ce măsură consideri că gestul de a reface sau reactiva Steaua devine un act politic, chiar dacă este ambalat în forme poetice, estetice sau simbolice?
Orice gest care reactivează memoria poate deveni politic atunci când prezentul îl percepe ca fiind o amenințare sau, de ce nu?, o formă de terapie. Să aducem Steaua în 2025 nu înseamnă să facem o reconstituire istorică. Pentru mine, în tot gestul ăsta stă o singură întrebare: ce am pierdut? Ce tipuri de spontaneitate, solidaritate, inocență ne sunt astăzi confiscate nu de Securitate, ci de altele. Politicul nu stă în cazul nostru în obiect, ci în reverberațiile lui. Poate că Steaua funcționează ca un fel de diapazon: o pui la ureche și auzi niște disonanțe.
Proiectul vorbește despre solidaritate și prietenie ca forțe de supraviețuire. Crezi că arta contemporană mai are astăzi puterea de a crea comunități reale, dincolo de discurs?
Cred că acest impuls există, dar e sabotat constant de infrastructura în care arta trebuie să funcționeze. Și de alte resurse, unele dintre ele de-a dreptul financiare. Solidaritatea și formulele comunitare apar încă, dar nu pentru că sistemul le facilitează, ci de multe ori în ciuda lui. Apar în spații cvasiclandestine, chiar în proiecte nefinanțate, în gesturi care refuză să fie profesionalizate. Problema nu e că arta nu mai poate crea comunități. E că tot ceea ce creează comunități adevărate este de multe ori perisabil din motivele infrastructurale (deci politice) de care vorbeam la început.
Cum te raportezi la materialele de arhivă din jurul Stelei: le vezi ca documente ale unei realități pierdute sau ca puncte de pornire pentru o ficțiune colectivă despre memorie și identitate?
Arhivele sunt întotdeauna ambele, și martori, și materii prime în construcția unor mitologii. Cert este că realitatea acelei nopți din decembrie ’68 e pierdută pentru totdeauna: tonul vocilor, aerul din apartament, frigul de afară, emoțiile din momentul în care tinerii aceia sunt opriți de Securitate. Ce avem noi astăzi sunt niște urme – fotografiile, mărturiile înregistrate de Miruna în 2005, obiectul restaurat, chiar amintirile unor oameni care au fost acolo atunci. Da, din ele fabricăm povești care ne aparțin mai degrabă nouă, celor din 2025, decât celor din ’68. Este asta o ficțiune despre memorie și identitate? Poate. E însuși modul în care funcționează memoria culturală. Cred că e onest să recunoaștem că privim în urmă prin mai multe lentile. Poate cu nostalgie, poate cu furie…
Steaua are origini în ritualul colindului, dar devine în 1968 un obiect interzis, confiscat. Oare în această tensiune dintre sacru și profan se află adevărata energie a artei?
Cred că Steaua, în cazul ăsta, funcționează pe ambele registre simultan: e simbol religios și e recuzită teatrală, e ritual și e ironie, e misticism și e burlesc. Securitatea a confundat-o, de la distanța asta în timp mi se pare că era mai degrabă un joc pop al acelor tineri. Sigur, un joc serios, așa cum îl descria Johan Huizinga. Mi-e greu să vorbesc despre sursa adevăratei energii a artei, dar mi se pare că ea nu stă în tensiunea dintre sacru și profan, ci în refuzul de a-și găsi doar o singură cale. Mai exact, în capacitatea ei de a oscila, de a fi ambiguă, de a produce mai mult decât o singură interpretare.
În ce fel crezi că pot fi fragilitatea și empatia forme de rezistență artistică într-un context social saturat de violență simbolică și politică?
Pentru că violența funcționează prin categorii fixe, prin excludere, răspunsul la ea nu ar trebui să-i reproducă logica. Fragilitatea și empatia sunt subversive, radicale și rezistente pentru că refuză să intre în competiție, nu se hrănesc cu certitudini imuabile. Într-o lume care te învață că singura formă de putere e individualismul, e faptul de a nu te lăsa afectat de nimic, empatia devine un act politic. Arta care are astfel de intenții e probabil singura care poate crea spații deschise și sigure în același timp.
Când un gest artistic este reactivat după zeci de ani, mai aparține el istoriei sau prezentului? Ce se întâmplă cu autenticitatea lui?
Cred că gestul aparține ambelor temporalități în același timp. Steaua din ’68 e a studenților care au făcut-o, a Securității care a oprit-o, a profesorilor care au păstrat-o. Steaua restaurată în 2025 e a noastră. Cum spuneam mai sus, a celor care o privim cu nostalgie sau cu furie. Autenticitatea nu se pierde în reactivare, ea se multiplică. Orice obiect cultural trăiește de fapt prin lecturi și relecturi succesive. Până la urmă, autenticitatea nu e o stare de fapt, ci un proces continuu. E dialogul dintre ce a fost și ce vrem să credem că a fost, dintre document și mit, dintre trecut și prezent.
Dacă Steaua din 1968 a fost un gest de speranță oprit de Securitate, ce fel de lumină mai poate emite astăzi replica ei: una estetică, politică sau una interioară, legată de memorie și vindecare?
Nu i-aș acorda Stelei această aură. Aș spune că ea e un bun pretext pentru a vorbi despre solidaritate și despre timpuri istorice complicate.