Într-un turn medieval transformat în spațiu de artă contemporană, Teodor Zugravu a expus o serie de lucrări despre identitate, memorie și prezență. În timp real, parte din proiectul TRANS.FORT 3.0 al Asociației CasApold, a reunit linogravuri și pagini din jurnalul grafic al artistului, dialog care a ilustrat relația control-impuls, matriță-gest viu. Lucrările sunt tipărite pe hârtie veche, cu propria memorie, iar fiecare imagine poartă urmele unei transformări: a suportului, a timpului și a artistului însuși. Cred că interviul acesta surprinde exact ceea ce titlul expoziției promite: că artistul trăiește și creează în timp real.

În expoziția În timp real există o tensiune între control și spontaneitate. Crezi că identitatea noastră se formează mai mult din ceea ce controlăm sau din ceea ce ne scapă?

Dacă mă rezum la framingul dat de întrebare, aș răspunde că de cele mai multe ori se mai pune un strat al identității atunci când ne dăm seama că ne-a scăpat ceea ce credeam că e sub control. De obicei, după momentul respectiv.

Portretele fluide din linogravuri par să urmărească o esență care nu poate fi prinsă definitiv. Există un moment în procesul creativ în care simți că ai prins acea esență sau este un efort perpetuu?

Păi cam ăsta este și conceptul din spatele seriei. Dar, ca să răspund cât de cât la întrebare, aș zice că în momentul în care am finalizat ștanța unui portret, acela ar fi momentul în care esența poate fi spus că e prinsă… doar că, ulterior, în proces, până la printare, fiecare print iese diferit, iar prin prisma acestui lucru, este un efort perpetuu.

Hârtia veche, cu memorie proprie, devine parte din lucrare. Cum se schimbă sensul unei imagini atunci când este imprimată pe un suport care are deja o istorie?

Alegerea hârtiei vechi nu este deloc întâmplătoare, se mai şi suprapune peste bucuria de colecționar. Istoriile hârtiilor refolosite se regăsesc în lucrarea finală. Plus partea de reuse–recycling: unele dintre hârtiile folosite sunt produse într-o eră în care fabricarea, desenele și printurile erau făcute manual sau mecanic, cu ajutor manual… ceea ce se potrivește cu tehnica aleasă de mine pentru linogravurile în cauză.

Folosirea materialelor recuperate poate fi privită ca un dialog cu trecutul. Este acest dialog mai degrabă o negociere sau o colaborare?

Dialog, colaborare, o nouă viață… dar cred că cel mai mult e o apreciere a meșteșugului pus în acele hârtii, a contrastului nou–vechi.

În jurnalul grafic, gestul pare compulsiv, un mod de a respira vizual. Crezi că desenul poate fi o formă de terapie chiar și atunci când nu are un scop explicit?

Trecând – cu ocazia expoziției – de mai multe ori prin ele, pentru mine sigur este o terapie și un mod de comunicare atunci când altele nu mai merg. Am trecut și printr-un memory lane cu această ocazie. Prima agendă este, cred, din 2009 sau 2010 – oricum sunt vreo 15 de ani în care am trecut prin stări, momente și schițe de toate felurile.

Lucrând cu repetiția, ai observat că identitatea se clarifică sau că se fragmentează?

Se fragmentează.

Linogravura presupune precizie, iar jurnalul grafic libertate. Cum se influențează reciproc aceste două moduri de a lucra, atunci când le aduci împreună în aceeași expoziție?

Cele două reprezintă momente complet diferite în timp – aș merge până la a zice două dintre părțile mele. Agendele au avut ca rol primar funcțiunea lor de agende în meetinguri și call-uri; cum deficitul de atenție era ceva spornic, începeam să desenez fie pe marginea discuțiilor, fie complet razna :). Linogravurile sunt proiectul meu de suflet, ca să zic așa. Am început primele portrete acum 13-15 ani, cele mai mici ca dimensiune, și la o perioadă mai simțeam nevoia să le mai cresc, să le mai diversific, să le mai descopăr.

Ce înseamnă pentru tine „timp real” în artă? Este un timp al percepției, al creației sau altceva?

Timpul real adică prezentul este singurul timp pe care îl percep. 

Multe lucrări par să documenteze transformarea în timp, dar timpul din artă nu curge la fel ca în viața de zi cu zi. Cum îl percepi tu?

Poate că din această disonanță temporală civilizația umană a ținut să-și documenteze istoria, într-un fel sau altul, prin artă, încă de la începuturile timpurilor.

Ai spus că uneori desenul pornește din nevoia de a umple un gol. Crezi că acest gol se umple vreodată sau doar se transformă?

În unele momente, chiar dacă pentru un timp foarte scurt, din când în când acel gol se mai umple. Dar, odată plin, începe să se transforme – and here we go again.

Vizitatorii expoziției au putut răsfoi jurnalele și vedea nu doar lucrări finite, ci și fragmente intime. Cum a fost pentru tine să expui această zonă mai puțin controlată a creației?

Toată expoziția a fost foarte personală pentru mine. Ideea de a expune e egală cu a mă expune. De aceea a durat atât de mult timp până să fac prima expoziție. Nu doar jurnalele grafice sunt personale – toate lucrările mele sunt foarte personale. Aș zice că a fost mai mult visul muzei și soției mele, Elena, să expun. I-a luat vreo 10 ani, dar a reușit… și locația, locația m-a vrăjit instantaneu.

În expoziție există un balans între matriță (ceva fix) și improvizație (ceva viu). Cum ai găsit punctul în care cele două se întâlnesc fără să se anuleze reciproc?

Cum încerc să supraviețuiesc și în viață – între matrixul în care trăim și viul din mine.

Dacă identitatea este o hartă fluidă, ce element din această hartă crezi că rămâne stabil, indiferent de transformare?

Contrastul sau diferența sunt la fel de constante ca transformarea continuă a identității. 

Ai putea descrie un moment concret, din organizarea acestei expoziții, în care ai simțit că arta a devenit o formă de supraviețuire?

Pentru prima dată am vândut lucrări semnate de mine, nu pentru vreun brand sau agenție de publicitate. Am avut acolo niște printuri mici, serie limitată, tricouri… a fost o surpriză plăcută.  Proiectele personale artistice sunt forma mea de a supraviețui. În timp, cu siguranță, o să devină și o formă de venit.