Fotografie de Cosmin Tița
Cu o zi înainte de a merge la lansarea noului single „Urlă ca marea”, semnat de ORKID, am stat de vorbă cu Vlad Ilicevici despre felul în care muzica poate fi o formă de rezistență, de vindecare și de claritate într-o lume tot mai zgomotoasă.
Discuția trece prin traume colective, prietenii vechi care revin în studio, filmele Orkid și scena alternativă care prinde contur în România: până la urmă, e un dialog despre cum să continui să faci muzică și de ce e vital să urli, din când în când, ca marea.
Post-traumatic blues e o definiție care intrigă. Mă gândesc la o formă mai blândă sau mai difuză de reacție post-traumatică. Este asta o etichetă care a ajuns să vă definească mai mult decât v-ați fi dorit?
Muzica noastră pornește din tot felul de traume, încasate și/sau provocate. Piesele de pe primul album (sau mai degrabă mood-ul și versurile) au apărut în zilele de după Colectiv. Deci după o traumă colectivă. În continuare încerc să povestesc/urlu despre lucruri imposibil de povestit. Unele dintre ele însă sunt fix în direcția opusă, atât de frumoase, încât nu pot fi puse doar în cuvinte.
Orkid a avut mereu o estetică cinematică, cu un univers recognoscibil. Dacă ar exista un film Orkid, despre ce ar fi și cine ar regiza finalul?
Există deja niște filme Orkid: Nephilim și Suruaika, regizate de mine și de Radu. Sunt pe YouTube, deja, le puteți vedea. Dar dacă e vorba despre un film despre Orkid, atunci Werner Herzog. Little Orkid Needs to Cry.
Urlă ca marea are un tip de energie care balansează între furie și o luciditate care echilibrează. Tu cum faci diferența între a te elibera prin muzică și a te consuma prin ea?
Nu știu exact ce înseamnă să te eliberezi prin muzică și cu atât mai puțin să te consumi prin ea. După cum am mai spus pe ici pe colo, parafrazându-l pe Blixa care îl parafraza la rândul lui pe Schoenberg, eu doar încerc să exprim ce este important și relevant pentru mine și sper să ajungă la oameni pentru care este sau chiar devine similar de important și relevant.
În anii aceștia de concerte, a existat un moment în care ai simțit că muzica te-a apărat cu adevărat de ceva, indiferent că e vorba despre un gând, o stare, o realitate? Când compui, ce anume te conduce și ce camuflezi în straturi?
Am constant această certitudine, că muzica mă apără de tot felul de lucruri. De mine însumi în primul rând. De cele mai negre gânduri, stări și chiar impulsuri. Dar și de alte chestii, de alți oameni, de prostie, de răutate și de lucruri pe care pur și simplu nu le înțeleg, de furie pe toate astea. Apoi, referitor la cea de-a doua parte a întrebării, nu pot decât să parafrazez din nou ce am zis mai sus: Cânt și urlu ce mă minunează sau disperă pe mine și sper ca asta să rezoneze și în alte minți în feluri similare. Nu știu întotdeauna într-un mod rațional și coerent despre ce cânt, dar sunt niște frânturi de gânduri și emoții brute și brutale care își găsesc cumva singure o formă prin care să iasă în lume.
Față de regie și scenaristică, muzica e o formă de expresie care scapă de sub controlul narațiunii. Ce anume poate spune o piesă de trei minute, pe care un film de două ore n-ar reuși să transmită?
O grămadă de lucruri contradictorii și demente și cioburi de emoție și rațiune care devin mult mai puternice sub presiunea formei de expresie limitată. Evident că un film deține aparent toate armele: muzică, imagine, dialog, ambianță și timp de desfășurare. Dar o bucată muzicală are avantajele ei. O formă concentrată care te face să te concentrezi și tu mai mult, atunci când o livrezi sau o încasezi. Plus că o poți cânta/asculta pe repeat. Și descoperi/diseca/învăța/deconstrui și reconstrui de o mie de ori.
Publicul vă știe pentru sound, dar puțini se gândesc la structura pieselor voastre. Cât este matematic și cât este intuitiv în procesul de compoziție?
Înclin să zic că e 90% organică treaba. Deși avem multe discuții despre diversele forme de teorie muzicală. Măcar pentru a ne înțelege între noi. Matematica este importantă în muzică, dar, din punctul meu de vedere, mai ales pentru a reuși să explici cât se poate de clar celorlalți membri ai orchestrei exact ce și cum propui să faceți împreună.
Spuneți că Orkid e un produs cinematic. Care e imaginea care îți vine în minte atunci când te gândești la trupă?
E un cadru rotoscopat de Radu (colegul meu în toate cele) cu o balenă în noapte care sare deasupra apei și se prăbușește înapoi în mare. O reiterație a acestui cadru apare în videoclipul de la Stargaze. E ceva sfâșietor de armonios și brutal și liniștitor și amenințător în mișcarea aia, în formele alea ale unui animal superb și imens. Forță brută și grație în același timp.
Pentru noul single, Urlă ca marea, ai colaborat cu Andrei Robin Proca după mult timp. Cum e să te întorci la cineva din trecutul tău artistic: e o reconectare sau o confruntare cu o versiune veche care te definea?
E o reconectare. Suntem niște versiuni foarte diferite cu toții după acești aproape 10 ani. Eu cu Proca ne știm de 25 de ani și aș zice că am avut o prietenie mișto absolut tot timpul ăsta. Însă acum lucrurile sunt mult mai armonioase și mai constructive decât oricând. Am îmbătrânit amândoi, ne-am mai liniștit, în sensuri cât se poate de bune, ambele transformări. Și ce e super-mișto e că avem infinite referințe comune, atât muzicale, cât și din alte forme de expresie vizuală sau sonoră, ba chiar de viață și omenire/omenie/umanitate în general. E, practic, ca acasă când suntem în studio.
Orkid a ajuns în filme și seriale, uneori fără ca publicul să știe imediat. Ți se pare că muzica trăiește diferit când nu mai e „a voastră”, ci a unui context vizual străin?
În primul rând ne bucurăm enorm pentru asta. Când am început trupa, asta ne doream poate cel mai mult, să facem muzică pentru filme. Ne bucurăm maxim că avem privilegiul să facem muzică pentru propriile filme. Și cel puțin la fel de mult când ne cer alții muzica pentru filmele lor. Cu siguranță acolo trăiește diferit, dar asta e foarte bine. Chiar și atunci când filmele nu sunt 100% pe felia noastră.
Orkid are o relație specială cu Pisica Pătrată, cu live drawing-ul. Ce se întâmplă când arta vizuală crește în timp real peste muzica ta?
Din păcate eu sunt cel care vede cel mai puțin ce face Ciubi pe ecranul din spatele scenei. Am, cred, maxim 1 minut pe concert în care pot să mă întorc cu spatele la microfon și la public. Apuc să văd mai degrabă în filmări, după. Și, desigur, în proiectele video pe care le facem împreună. Însă chiar dacă nu văd prea mult din ce face, îl văd cu coada ochiului că se simte bine și că e parte din trupă, din muzică și din tot ce facem noi atunci acolo. Îmi dă o super stare de bine de fiecare dată când e cu noi. Iar când văd ce desenează peste muzica noastră, toate poveștile se rescriu, prind alte sensuri și chiar alte stări. E o metamorfoză foarte plăcută și intensă.
Ai spus într-un interviu că „Orice ar fi și orice sfârșit de lume am trăi, o să tot cântăm și-o să tot urlăm”. Ce ar fi pentru tine un început de lume?
Hmmm. Depinde din ce perspectivă. Cred că trăim chiar acum un fel de început de lume. Apare din ce în ce mai multă muzică pe bune alternativă și ne-anacronică și la noi, pe meleagurile astea. Au fost întotdeauna excepții de la marea masă de mainstream ultra-polișat deghizat în alternativ. Dar acum se întâmplă lucruri ceva mai consistente și coerente. Apar din ce în ce mai multe trupe tinere relevante și up-to-date, care ar putea sa stea drept și frumos pe orice scenă din lume. De asta cumva am și revitalizat comunitatea noastră informală, Stray Lights. Pentru că în sfârșit putem vorbi de o scenă indie/alternative consistentă și la noi. Brainwasher, Getchoo, Mock Surprise, Rotko, apoi ceva mai vechii Cardinal, Gunshee, Baby Elvis și mulți mulți alții sunt doar câteva exemple de trupe super-mișto de la noi (le puteți vedea pe toate pe straylights.ro).
Altfel ce am zis atunci rămâne valabil. Oricât de greu ar fi (și pare totuși din ce în ce mai greu) să aduci oameni la concerte live și să fii relevant muzical într-o lume suprasaturată de tot felul de zgomote, noi o să continuăm să facem muzică și să o cântăm pe orice scenă ne primește. Pentru că asta e, măcar pentru mine, absolut esențial și vital pentru supraviețuirea mea intelectuală și emoțională.
Într-o scenă muzicală în care mulți vor să sune curat, voi alegeți disonanța, distorsiunea, imperfecțiunea. Ce te atrage în acest tip de sonoritate?
Cred că treaba asta cu curățenia e, din nou, doar locală. Dacă te uiți un pic peste gard, în afara țării, la muzica aia care ne place nouă pe bune, e mult mai multă distorsiune, disonanță și imperfecțiune pe care eu aș traduce-o mai degrabă ca particularitate/viață/jmecherie.
E o poveste foarte lungă a sunetului raw/brutal/cât mai aproape de sunetul de trupă live, în istoria muzicii. Pornește încă de la începuturi cu Mississippi Delta Blues, apoi trece prin punk și post-punk și așa mai departe până în zilele noastre. Idles, Grinderman, Tropical Fuck Storm, Protomartyr, The Murder Capital, chiar și Fontaines DC și mulți mulți alții se înscriu perfect în această linie. Toate imperfecțiunile astea fac ca muzica să fie vie, umană, irepetabilă și ireproductibilă. Adică fix ce ne dorim noi de la muzica pe care o ascultăm.
Eu nu cred că muzica noastră e pe cât de distorsionată, disonantă și imperfectă ne-am dori, pentru că facem și noi parte din această paradigmă locală. Avem unele tare care probabil sunt prea adânc înfipte în mintea și urechile noastre. Din fericire trupele mai tinere par a se fi eliberat de toate rigorile astea inutile.
După cinci albume, mulți și-ar construi o identitate sonoră fixă. Tu, însă, pari mai interesat de cum pot fi stricate rețetele și clișeele. Când știi că ai închis rana unei piese?
Ce nu evoluează constant devine irelevant, măcar pentru mine. O trupă care nu experimentează nu are sens. După cum ziceam și la răspunsul anterior, m-aș bucura să experimentăm și mai mult, să facem lucruri opuse față de tot ce am făcut. Mai sunt miliarde de chestii de încercat, eu sper să apuc cât mai multe. Orice piesă a noastră continuă să se schimbe și după ce a fost înregistrată. Are viața ei, o cântăm adaptat la ce skilluri am dobândit și ce mood avem în perioada respectivă. Însă la un moment dat îi vine timpul să iasă pe bandă, ca să nu avem tone de material în eternă transformare, pe care nu îl publicăm niciodată. Când se întâmplă asta exact depinde de fiecare piesă și de ansamblul din care face parte. Și desigur de contextul de timp și finanțe care îi este alocat. Încercăm să scoatem ceva nou la maxim 2 ani, ca să ne ținem și pe noi și publicul nostru într-o oarecare priză.