Fie că pictează, performează sau construiește spații de întâlnire între artiști, pentru Mircea Modreanu gestul artistic implică mereu ceva de adus la suprafață: o memorie, o tensiune, o întrebare. Dincolo de imaginile și materialele cu care lucrează, artistul e preocupat de structura relațiilor dintre trecut și prezent, dintre ironie și ceea ce este grav, dintre libertate și disciplină. Fondator al spațiului E T A J artist-run space, Mircea Modreanu e unul dintre acei artiști care nu se mulțumesc să expună și care creează întotdeauna contexte. Își asumă riscul experimentului ca pe un mod de viață și privește arta mai degrabă ca pe o formă de gândire în mișcare decât ca pe o certitudine. Am stat de vorbă cu el despre felul în care experimentul devine pentru el un teritoriu al sensurilor care se nasc din fricțiune.

Libertatea pe care o revendici în proiectele tale este una ludică, instinctuală, sau una reflexivă, conștientă, cu miză critică?

E un amestec între a te juca și a fi conștient de ceea ce faci. Nu sunt fanul libertății pur instinctive și nici nu mizez în totalitate pe teorie. Îmi dau voie să greșesc și să experimentez, dar am întotdeauna un scop, care pleacă ori de la o întrebare despre lume, ori de la o curiozitate firească (pentru mine).

Cum negociezi tensiunea dintre experimentul tehnic și nevoia de coerență conceptuală? Există vreun moment în care prea multă libertate devine o limită?

Cu certitudine există, mai ales când totul devine haotic și pierzi firul propriei povești. Dar tocmai aici intervine responsabilitatea artistului: să știe când să lase libertatea să domine și când să o tempereze pentru ca lucrările să comunice ceva. 

În lucrările tale, ironia pare să fie o cheie de lectură importantă. Ce poate să spună ironia despre lume, acolo unde discursul serios eșuează?

Eu cred că ironia intervine ca un fel de oglindă a realității acolo unde se împiedică discursul serios, ca să scoată în evidență absurditățile și contradicțiile lumii. Poate fi chiar o formă de adevăr, mai sinceră decât exigența care vrea să convingă.

Crezi că un artist are datoria de a fi „serios” în fața temelor mari (precum istoria, memoria, identitatea) sau umorul și ludicul pot fi chiar o formă mai profundă de reflecție?

Un artist nu e obligat să fie solemn ca să abordeze teme mari. Umorul și ludicul nu diminuează profunzimea, dimpotrivă, pot dezvălui adevăruri ascunse și pot face ca reflecția să fie mai vie. Seriozitatea, până la urmă, stă în intenție; până și jocul poate fi un mod de a privi istoria, memoria sau identitatea cu luciditate sau dintr-o perspectivă critică.
Ai oscilat între tehnici extrem de diverse, de la pictură murală la instalație și performance. Ce se schimbă în tine, ca artist, când alternezi tehnicile?

Când alternez tehnicile schimb și felul în care gândesc și simt subiectul. Fiecare mediu are propriile reguli și limite, iar trecerea de la unul la altul îmi provoacă mereu noi feluri de a vedea și de a reacționa față de lucrare. 

În anumite proiecte folosești materiale tradiționale care te reconectează la gestul arhaic al mâinii. În alte proiecte poate fi vorba despre plastic sau alăturarea unor materiale care domină prezentul consumerist. Preferi întoarcerea către nostalgie sau mai degrabă forme de rescriere a tradiției?

Nu cred că e vorba de a alege între nostalgie și prezent, ci de a găsi un dialog între ele. Materialele tradiționale mă reconectează cu gestul și gândirea arhaică, dar nu pentru a rămâne în trecut; ele devin punct de plecare pentru rescrierea tradiției. Plasticul sau materialele contemporane nu contrazic acest demers, ci îl completează, oferind o reflecție asupra timpului nostru și asupra modului în care trecutul și prezentul se întâlnesc în actul artistic

Figurativul din lucrările tale nu e niciodată pur realist. Este reprezentarea un pretext pentru a vorbi despre altceva? Cum îți alegi distanța față de realitate? Ce te face să păstrezi un rest de figurativ și să nu treci cu totul în abstractizare?

Figurativul nu e pentru mine o redare exactă a realității, ci un instrument pentru a spune altceva – idei, stări, tensiuni. Distanța față de realitate o aleg în funcție de ceea ce vreau să transmit: uneori apropierea de figură face mesajul mai imediat, alteori distanța îl face mai subtil, mai reflexiv. Păstrez un rest de figurativ pentru că ochiul și mintea privitorului au nevoie de puncte de reper; abstracția totală poate fi eliberatoare, dar și riscantă, pentru că pierde legătura cu ceea ce ne face să înțelegem lumea din interiorul ei uman.

În expoziția pe care ai avut-o de curând în Veneția reinterpretezi relicve și fragmente arheologice din civilizații diverse, transformându-le în personaje-totem. Dacă ai adăuga un artefact imaginar de la Balcic în această expoziție, cum ar arăta și ce ar simboliza pentru tine?

Dacă ar fi să adaug un artefact imaginar de la Balcic, ar fi o statuie a lui Dionisos. Balcicul este, după cum știm, un oraș legat de această figură mitologică, iar pentru mine Dionisos întruchipează paradoxul creației: libertatea instinctuală, exuberanța și, totodată, reflecția asupra limitelor și tensiunilor existenței. Statuia nu ar fi un fragment arhaic exact, ci o reinterpretare: un personaj-totem care poartă urmele timpului, dar și semnele contemporane, ca și cum trecutul și prezentul s-ar întâlni și s-ar provoca reciproc. Ar simboliza pentru mine legătura între memorie, mit și libertatea imaginarului, între arhaic și actual.

Cum a fost în rezidența de la Balcic, organizată de Elite Art Gallery, experiența de a crea? Balcicul e un loc încărcat de straturi și poate fi el însuși un Sassolino nella Scarpa. Cum a intrat Balcicul în mitologia personală și cât din acea experiență se regăsește la nivel conceptual în expoziția de la Veneția?

Rezidența a fost o experiență extrem de fertilă, m-a inspirat. Fiecare colț, fiecare fragment de arhitectură sau peisaj a fost un stimul care m-a impulsionat să creez, să caut dialogul între tradiție și contemporaneitate. La nivel conceptual, Balcicul a intrat în expoziția de la Veneția subtil, relicvele și fragmentele reinterpretate în Sassolini nella Scarpa au păstrat din această tensiune între trecut și prezent, între memoria locului și memoria personală. Experiența de acolo a devenit un mod de a înțelege cum un loc poate deveni personaj-totem, un element de mitologie personală care dialoghează cu istoria universului artistic pe care îl construiesc.

Crezi că artistul contemporan are o relație diferită cu moștenirea istorică? Cum îți integrezi propriul context istoric și biografic în lucrări?

În lucrările mele, în expozițiile Măști de Pițărăi, Despre sine, cruci și altele sau Yggdrasill, moștenirea istorică e reinterpretată prin lentila experienței personale și a contextului meu biografic. Fiecare simbol, fiecare artefact sau fragment apare ca un punct de pornire pentru a explora legătura dintre tradiție și contemporaneitate. 

Din postura de galerist și manager de proiecte, vezi mai clar limitele scenei de artă din România. Cum se răsfrânge această perspectivă critică în lucrările tale?

Experiența mea ca galerist și manager de proiecte îmi oferă o perspectivă privilegiată asupra scenei de artă din România, cu tot ce presupune ea: resurse limitate, tensiuni instituționale, dificultăți în dialogul cu publicul și nenumărate interacțiuni între actori culturali. Recunosc, nu știu în ce măsură perspectiva aceasta se răsfrânge direct în lucrările mele. Poate în proiectul Modreanu-n Cadere este ceva mai prezentă dimensiunea scenei de artă. 

Care este pentru tine miza finală a experimentului? Să pui sub semnul întrebării convențiile artei, să creezi un spațiu de joc pentru privitor sau să găsești o formă personală de adevăr?

Nu cred că miza poate fi redusă la o singură dimensiune. Este și un mod de a pune sub semnul întrebării convențiile artei – tehnici, materiale, simboluri – și un spațiu de joc pentru privitor, dar și pentru mine. Experimentul caută și o formă personală de adevăr: o modalitate de a înțelege lumea, memoria și experiența proprie prin gestul artistic. Sunt mai multe fire strâns legate.