Peisajul urban ne vorbește uneori mai sincer printr-un zid decât printr-un discurs public. Arta lui Andrei Grigorescu de exemplu aduce la suprafață povești, tensiuni și fragmente de realitate pe care orașul preferă adesea să le ascundă. Format la granița dintre stradă și atelier sau galerie, între graffiti și pictura de șevalet, artistul îmbină ironia și luciditatea socială într-un limbaj vizual care nu judecă, ci documentează.

Ferentari, cu mitologia ghetou, este pentru Andrei Grigorescu nu doar decor, ci și matrice simbolică, un teritoriu al supraviețuirii, al instinctului reptilian, al umanității crude. În picturile sale, polițiștii, blocurile comuniste și dinozaurii coexistă într-un absurd coerent, în care realul și fantasticul se contopesc într-o cronică vizuală a marginalului. Fie că lucrează murale sau pe pânză, artistul explorează relația dintre identitate, spațiu și putere, folosind culoarea ca instrument de rezistență. Arta lui nu idealizează, ci propune o altă perspectivă asupra orașului, una în care periferia capătă voce, iar urmele ei vizuale devin parte dintr-un discurs cultural mai amplu despre apartenență. În acest interviu, am vorbit despre Ferentari ca mit personal, despre umor ca formă de supraviețuire și despre granița fragilă dintre stradă și instituție, acolo unde arta devine limbaj comun pentru comunități aparent invizibile.

Cum ai transformat Ferentari într-un univers artistic propriu, ba chiar într-un mit personal?

Sunt de mult timp inspirat de acel loc. Am auzit, în urmă cu vreo 10 ani, tot felul de povești. Ulterior, am și ajuns pe acolo printr-un amic și am trăit pe viu experiența de a vedea ce înseamnă cu adevărat unul dintre cele mai rău famate locuri din toată România, cu siguranță din București. Un loc plin de oameni, cu alte obiceiuri. Ceva unic. Am avut ocazia să trăiesc minim un an de zile printre persoane de genul și, cu ușurință, am înțeles obiceiurile și vocabularul, gesturile, chiar și moda lor vestimentară. Am înțeles totul, nefiind nevoie să practic de fapt ceea ce ei făceau, dar, inevitabil, a trebuit să trăiesc printre acest fel de oameni într-o perioadă mai puțin fericită a vieții mele, în care a trebuit să fac detenție la Penitenciarul Rahova timp de un an și patru luni.

Aluzia la reptile, dinozauri, balauri a venit tot așa, din amuzamentul meu, în care auzeam povești în romani. Termenul „șopârlache mai baro” înseamnă dinozaur, că nu există cuvânt pentru dinozauri. Și „șopârlache mai baro” înseamnă pur și simplu șopârlă mare, și mi s-a părut super amuzant. Și am putut să leg între stilul ăsta gipsy-ghetto și dinozauri un singur lucru: creierul reptilian, instinctul de supraviețuire. Asta este pe primul loc, reprezentat în lucrările mele din perioada aia.

Cartierul devine prin arta ta un personaj sau, mai degrabă, un spațiu martor?

Clădirile vechi, deteriorate, din perioada comunistă, din zonele, să zicem, de la periferie, au un aspect foarte plastic și de sine stătător, valabil vizual în arta plastică, în pictură, dar, din perspectiva mea, nu au niciun mesaj profund fără oamenii care trăiesc în acest habitat. E vorba de o comunitate care trăiește în acea zonă; asta unește în vizual și cartierul, și blocurile, dar, în principal, e vorba de oameni.

Cu alte cuvinte, intră la spațiul martor, eu încercând să introduc, cu siguranță, centre de interes în afară de blocuri. Ce vreau să spun este că blocurile din lucrările mele, cu siguranță, intră la background, la fundal, eu încercând să găsesc un subiect principal și centru sau centre de interes în afara clădirilor, ele rămânând fundal.

Cum se schimbă mesajul când treci de la pictura murală pe pânză? Îți dă pânza mai multă libertate sau, paradoxal, te constrânge?

În pictura murală am simțit o libertate, urmată de un entuziasm ceva mai profund, probabil datorită dimensiunii și sentimentului că ai obținut ceva mai monumental. Sunt experiențe total diferite; eu nici nu le-aș compara. Am un respect mare pentru pictura pe pânză, o apreciere maximă, drept pentru care îmi vine mult mai greu să am libertate, pentru că mă gândesc de multe ori până la alegerea subiectului final. Pur și simplu nu simt că este un loc în care poți, cu ușurință, să faci din nou și din nou. Pur și simplu mă gândesc de zece ori până aleg un subiect, fac o compoziție, plus execuția lucrării. E mult mai complex, de aceea sunt un pic mai constrâns.

În lucrările tale apare frecvent poliția. Cum îi percepi pe acei polițiști? Ca pe niște actori ai realității sociale? Ca pe niște simboluri de putere? Sau ca pe niște persoane dintr-o piesă absurdă pe care o și ironizezi?

Am crescut într-un cartier destul de apropiat de subiectele din lucrările mele, unde infracționalitatea se întâmpla inevitabil în anii ’90 și, mai ales, în percepția mea și în spiritul de observație de copil. Am întipărit subconștient mișcarea asta „Fuck the Police”, ACAB, cultura asta Ultras, într-un mod de viață. Ulterior, am sesizat prin experiența mea proprie nedreptăți și decizii corupte ce dovedesc că suntem un stat polițienesc. Nu sunt ipocrit. În cazul unei crime sau ceva violent asupra cuiva nevinovat, aș apela la ei.

Cultura Ferentari și oamenii de acolo și poliția. Eu, în viața reală, repet, le-am întâlnit pe amândouă deodată în detenție, unde am pictat primele mele trei tablouri din perioada aceasta.

Ce te atrage să pui în aceeași scenă și Ferentari și personaje preistorice? E un gest de ironie, de visare, de rebeliune sau de reconstrucția realității?

Am menționat că viața de ghetou, oamenii mai simpli, fără casă, sau pur și simplu marginalizați, recurg să împărtășească aceeași manifestare ca un dinozaur: instinctul de supraviețuire, creierul reptilian, ce se referă la partea de supraviețuire. Drept urmare, introduc ironia și umorul, lăsând aceste personaje împreună în compozițiile mele. Intră și puțin la rebeliune, datorită faptului că sunt îmbinate poliția, oameni cu direcție infracțională și dinozauri la un loc. O derivare a realității, dar ca o metaforă cât se poate de reală.

Cum crezi că păstrează emoții, traume și povești colective peisajele din cartierele marginale? În ce fel le dă voce arta ta?

Sper ca majoritatea să recepteze această manifestare ca un semnal de alarmă privind direcția civic-culturală în care ne aflăm, dar totodată într-un stil pozitiv-activist, descris în lucrările mele.

Cum ți-a schimbat participarea în Balchik Art Residency paleta sau temele dure și ironice pe care obișnuiești să le explorezi?

Schimburile de idei împărtășite cu colectivul, într-un ambient potrivit pentru o atmosferă de creație, m-au ajutat să duc mai departe o latură a creațiilor mele.

Venind dintr-un mediu urban intens, cum a fost să lucrezi într-un loc atât de liniștit și de încărcat istoric? Ai descoperit astfel spațiul gol?

Nu îmi trebuie un spațiu urban dezolant ca să reproduc același lucru grafic. Am simțit multă liniște și loc să meditez asupra ideilor mele în Balcic. Cu siguranță, m-a ajutat la productivitate.

Cum negociezi tensiunea dintre arta care se naște în stradă pentru comunitate și arta care intră în galerii și devine obiect de colecție?

Trebuie să acordăm mai multă atenție istoriei graffiti-ului, mai ales din partea oamenilor de rând. Consider că trebuie să se împrumute din ambele direcții câte ceva pentru o formulă originală și apreciată: o adăugare de cultură urbană în arta de galerie și invers. Dar cred că, pentru comunitate, cu siguranță e mai apreciată arta de galerie.

Lucrările tale îmbină teme dure cu elemente ludice. Este asta o formă de rezistență și o metodă de a nu lăsa realitatea să te strivească?

Da, este o formă de rezistență. Combinarea temelor dure cu elemente ludice îmi permite să tratez subiecte grele fără a mă copleși complet și să ofer privitorului o experiență care este, pe de o parte, critică, dar pe de altă parte, accesibilă și creativă. Elementele ludice adaugă un fel de umor, joc vizual sau metafore surprinzătoare care fac mesajul mai digestibil și mai memorabil.

Cum îți imaginezi Bucureștiul în 20 de ani? Crezi că arta ta poate schimba modul în care privesc oamenii locurile stigmatizate?

Îmi imaginez Bucureștiul în 20 de ani ca un oraș în continuă schimbare, unde trecutul și prezentul urban se împletesc cu noi forme de expresie artistică. Cred că arta mea poate contribui, chiar dacă într-un mod mic, la schimbarea modului în care oamenii privesc cartierele stigmatizate: să vadă frumusețea ascunsă, istoria și poveștile oamenilor care trăiesc acolo. Scopul meu nu este să reinventez orașul, ci să ofer un alt unghi de percepție, să stârnesc reflecție și să aduc comunitatea mai aproape de propria ei identitate vizuală.