După ce a fost prezentată în Istanbul, expoziția „Rude Îndepărtate” a artistului Paul Hitter revine în România, la Elite Art Gallery, într-o formă care depășește simpla itinerare geografică deoarece este și o întoarcere simbolică spre propria noastră memorie balcanică. În acest context, am vorbit cu artistul despre raportul dintre artă și memorie, despre expresionismul balcanic ca formă de rezistență culturală, dar și ca exercițiu de autoironie: între memorie și mit, între revoltă și decorativ, între dorința de a fi înțeles și plăcerea de a rămâne indecis. Dincolo de etichetele curatorial-academice, Paul Hitter propune o artă care își asumă hibriditatea și contradicțiile, o pictură care nu caută să vindece, ci să recunoască trecutul drept materie vie, pigment al unei identități aflate mereu în tensiunea dintre centru și marginalitate.

După ce ai dus „Rude Îndepărtate” în Istanbul, expoziția se întoarce acum acasă. Cum se schimbă sensul unei povești balcanice atunci când e spusă aici? Mai este ea o reîntoarcere sau o reconfigurare a memoriei colective?

Nu știu dacă poate fi cu adevărat o reconfigurare a memoriei colective, dar cu siguranță este o cărămidă pusă în – sau scoasă din – această memorie colectivă. Spun pusă în sensul de adăugată la bagajul de cunoștințe pe care le avem despre turci, sau scoasă în sensul de înlocuire a unor amintiri ce pot fi uneori mai neplăcute, cu alte lucruri mai plăcute. Cel mai important este faptul că povestea balcanică provoacă la discuții, discuții ce pot completa memoria colectivă și mai ales bagajul de cunoștințe.

Expresionismul balcanic este perceput mai degrabă ca o revoltă împotriva uniformizării globale. Cât din această rebeliune este una estetică și cât una politică, o luptă împotriva uitării și a complexelor post-imperiale?

O luptă împotriva uitării este, cu siguranță. De altfel, pare că nu sunt singur în această luptă. Observ cu satisfacție că după mine, și o spun fără modestie, mulți alții au început să sape în trecut. Îmi amintesc de exemplu că acum 15 ani, l-am pictat pe Pazvante Chiorul. Personajul nu mai fusese pictat… cred că niciodată! Și nu este un caz singular. Complexe post-imperiale nu știu dacă avem neapărat căci nu am fost niciodată capitală de imperiu. Dacă vorbim de estetică, cred că această disciplină este pur și simplu cu mâinile pe piept și ochii închiși. Frumosul poate fi orice, arta poate fi orice. Aș spune mai degrabă că lupt împotriva unei forme de mimetism contemporan.

Balcanismul, odată estetizat, devine cu ușurință un produs de export: un kitsch îmblânzit pentru piața occidentală. Cum răspunzi acestei tensiuni dintre forța autentică a imaginilor tale și riscul ca ele să fie consumate ca exotisme controlate?

Am observat că se tot bate apa în piuă despre exotism. Fugim de el ca dracul de tămâie. Cred că exotismul este mai degrabă ceva benefic. Atrage privirea, noi trăind într-o societate în care atrasul privirii celuilalt este ceva esențial. Depinde cred și de public dacă dorește să treacă peste ambalajul kitschului exotic și să intre mai adânc în poveste sau să rămână la buricul dansatoarei din buric.

În lucrările tale, sultanii și misticii nu sunt doar personaje istorice, ci și oglinzi ale prezentului. Ce ți se pare mai balcanic: trecutul însuși sau felul în care refuzăm să-l depășim?

Aș îndrăzni să spun că prezentul – ca acumulare a balcanismelor din trecut. Dar, poate că în trecut balcanismele erau mai autentice? Complicată întrebare mai ales pentru că, vorbind din punctul de vedere al unui balcanic român, noi ne-am luptat o bună perioadă – o facem și acum – să fim percepuți ca europeni mai degrabă decât balcanici. Totuși nu reușim să depășim decât parțial reflexele trecutului, într-un final părând o struțo-cămilă foarte ciudată și caricaturală. Dar poate că și asta este în fond destul de balcanic.

Balcanismul, în sensul imaginar și psihologic, e un spațiu al contradicției: violență și tandrețe, grotesc și sacru, haos și poezie. Cum gestionezi tu aceste contraste fără să le închizi într-o schemă decorativă?

Nu știu dacă mă deranjează decorativul. În fond, este parte din pictură. Ba chiar, aduce poveștile publicului larg. Impresia mea este că decorativul ne scoate un pic din rigiditatea linsă a realismului de tip fotografic, dar ne și amuză. Decorativul este cumva ca o glumă, mi se pare că se potrivește perfect stilului meu și mai ales îndulcește poveștile uneori tragice sau grotești. Dozajul nu este poate perfect, dar de multe ori încerc să ajung la un echilibru. Schema decorativă este uneori doar un pretext. Uite, domnule, că este frumos, decorativ, vesel. Alteori este un contrast ironic vis-a-vis de povestea pe care o spune lucrarea. Sper că am reușit să explic cât mai bine. Mă joc. Iar joaca trebuie să fie colorată și veselă, nu? Deci, decorativă.

Mai mulți teoreticieni, de la Maria Todorova la Bojana Pejić, au observat că estetizarea balcanismului transformă alteritatea într-un produs exportabil, un exotism controlat, menit să placă Occidentului. Când un artist din Balcani își asumă propria identitate culturală, cum poate evita capcana de a o transforma, fără să vrea, în marfă?

Măcar să aibă România, și eu, norocul ca pictura mea să fie exotism controlat sau consumat de piața occidentală… se mai aude și de noi, totuși într-un mod mai plăcut decât titrează de cele mai multe ori presa. Nu sunt eu un caz singular dacă vorbim de dorința de a plăcea Occidentului. Cred că această dorință vine mai ales din motive financiare. Acolo se dă ora exactă, fie că vorbim de bani sau glorie. Nici măcar nu pot condamna dorința artiștilor de a face parte din această bulă. Ce mă deranjează pe mine este că lucrurile se întâmplă de multe ori prin mimetism. Se mimează arta Occidentală din dorința de a plăcea acolo. Cât despre marfă, cred că cele două distinse doamne nu au avut niciodată problema de a pune o pâine pe masă vânzându-și arta. De altfel, uitându-mă pe CV-ul uneia dintre ele, artistului – poftim! – pictorului Paul Hitter îi vine să fugă. Se prea poate să fiu eu depășit crezând că tabloul trebuie să se vândă și să ajungă pe peretele cuiva. Se vinde marfa? Foarte bine!

În anii 2000, curatori ca Marius Babias și Mihnea Mircan vorbeau despre brandingul balcanic, o etichetă vizuală care uniformizează diferența și o vinde ca pe ceva unic. Expresionismul balcanic pe care l-ai creat este un act de recuperare sau un act de contrabandă cultural, adică o tentativă de a fura înapoi (dacă pot spune așa) ceea ce a fost transformat în brand?

Acest nou limbaj de lemn al curatorilor… Chiar și Magda Cârneci vorbea despre acest branding balcanic. Nu mi se pare nimic rău în acest branding. Totul este branding, chiar și curatorii înșiși se branduiesc sau rebranduiesc adoptând diverse poziții, uneori în funcție de bursa primită. Fenomenul la mine a fost unul natural, l-am mai descris, de altfel. Confruntat fiind cu scena artistică vest-europeană, trăind printre ei, am simțit nevoia interioară de a vorbi despre lucrurile pe care le cunosc eu. Priveam mirat cum colegi de-ai mei din diverse țări non-balcanice încercau să se reinventeze pentru a simula arta vestică și a se integra mai ușor pe piața occidentală. Eu am ales să nu fac asta. Dacă am reușit sau nu, asta rămâne de discutat de către curatori sau chiar de ignorat total. De foarte multe ori, din singurătatea atelierului meu, am luxul de a nu mă gândi la aceste probleme ce nu duc neapărat undeva. Îmi permit o răutate și spun că vorbele zboară, tablourile rămân. Picasso picta Spania. Van Gogh sudul Franței. Georg Grosz ororile Primului Război Mondial și ale nazismului…

Lucrările tale mari, precum „Pescarul etern” sau „Sulukule”, aduc în prim-plan comunități marginale. Care e granița dintre reprezentare empatică și voyeurism estetic? Cum eviți să transformi periferia într-o scenografie?

Mă simt de parcă aș discuta cu Susan Sontag. Cred că ar trebui să plecăm de la premisa că mulți dintre artiști – eu cel puțin – pornim de la anumite emoții atunci când pictăm ceva. Altfel ar fi o chestiune 100% calculată și mercantilă. Fiind un tip mai degrabă imprevizibil, calculele ies din schemă în mod evident. Nu sunt de acord cu Sontag atunci când consideră că îndulcirea unei tragedii ne face să uităm tragedia însăși. Cred că oamenii empatici simt oricum. Cei care sunt indiferenți vor fi oricum. Cum ar fi mai potrivit să se relateze suferința umană? Rece? Ca la știri? În fond, suferințele, tragediile au fost relatate în diverse forme artistice de la începuturile lumii, unele relatări devenind adevărate capodopere. Îmi permit să cred că mulți dintre noi încearcă în felul lor, unii prin pictură, alții prin fotografie, alții prin muzică să creeze o lume mai bună. Dacă reușim să o schimbăm cu adevărat? Probabil că nu. Dar cred că ținem măcar o lumină aprinsă. Nu mă deranjează să transform periferia în scenografie. Cred că privitorul educat minim înțelege că în lucrările mele, în această scenografie de suprafață se ascunde de multe ori un protest sau un semnal de alarmă. Ca o anecdotă, apropo de Sontag și de Dylan, ambii aparținând aceleiași perioade, frecventând aceleași cercuri culturale, ambii fiind reprezentativi pentru rebeliunea și critica unei întregi generații. Bob Dylan are o melodie numită Uraganul (The Hurricane). Căutați povestea melodiei. Ne putem întreba… în această melodie vorbim de reprezentare empatică sau de voyeurism estetic? Și de mercantilism? Melodia ajungând în topuri și producând bineînțeles… bani.

„Rude Îndepărtate” pare să chestioneze ideea de apartenență. Tu unde te simți mai aproape: în centrul Europei care vrea ordine sau în marginea balcanică unde totul e instabil, dar viu?

Cred că, încet, încet, o cale de mijloc își face simțită prezența. Sau o amestecare dacă dorești. Nici centrul Europei nu mai este atât de ordonat, dar nici periferia balcanică atât de dezordonată. Cert este că nu m-aș întoarce în Germania.

Expresionismul balcanic pe care l-ai formulat are cu siguranță o dimensiune filosofică. Ce fel de traumă culturală încearcă să vindece arta ta?

Cred că traumă este un cuvânt prea dur și mai ales foarte mult uzitat. Mult prea uzitat de mult prea mulți oameni și pentru mult prea multe prostii peste care se poate trece cu ușurință. A apărut un soi de lascivitate a traumei ce apare mai ales la oamenii neinteresanți, aceștia par să își cânte traumele în gura mare. Cred că încerc să pun umărul la un soi de acceptare pe care mi-aș dori să o simt din partea românilor. Suntem ceea ce suntem, suntem de aici, cu bune, cu rele, poveștile noastre sunt fascinante și merită ascultate. În plus, cred că este o mare nevoie de culturalizare a omului simplu. Pe care sub o formă sau alta eu încerc să o fac. Stăm prost de tot la capitolul cultură generală. Uneori chiar și la capitolul cultură generală românească.

Culorile violente și formele distorsionate pot fi citite ca manifest, dar și ca manierism. Când expresivitatea devine exces, cum te ferești ca forța să nu se transforme în formulă?

Nu consider formulele ca fiind ceva rău. Oamenilor le plac formulele. Cred că este vital ca stilul unui artist să rămână recognoscibil, iar atunci când se schimbă să fie într-adevăr rezultaul unor acumulări. Sunt foarte mulți artiști, mai ales tineri, care își caută stilul, maniera. Unii o găsesc, alții nu. Eu cred că am fost norocos. Este greu să dau cu piciorul, dar poate că într-o zi mă voi plictisi. Am răbdare cu mine.

Multe dintre figurile pictate par să își privească privitorul acuzator, ironic, provocator. Este o confruntare între artist și public sau între istorie și prezent?

Nu am gândit neapărat așa, deși subconștientul s-ar putea să lucreze… De obicei, ca să vorbesc ca la scara blocului, nu pictez toți fraierii, deci este normal cumva să privească spre noi mai dur.

Într-un climat artistic dominat de corectitudine politică, tu alegi să lucrezi cu imagini incomode, ambivalente. Cât de conștient e gestul acesta, de a rămâne inconfortabil pentru ambele lumi, atât pentru Est, cât și pentru Vest?

Cred că am ales conștient sau inconștient o a treia cale. Asistăm de ceva vreme – atât cultural, dar și social, cât și politic – la o împărțire în două. Două tabere, două curente mari de gândire, două blocuri, două direcții. După ce am încercat ambele variante, acum stau cumva cocoțat sus pe gardul dintre cele două tabere și mă amuz, aruncând cu pietre atât în stânga, cât și în dreapta. Partea proastă este că, deși mă distrez pe cinste, atunci când se apucă ambele tabere să dea în mine, mă cam clatin. Dar face parte din joacă și asta…

Istanbul, ca loc de întâlnire a culturilor, e adesea mitologizat. În experiența ta directă, cât e mit și cât e realitate în relația noastră cu acest oraș și cu moștenirea lui?

Cred că alege fiecare dintre noi ce vrea să vadă, să simtă și să creadă. După cum ți-ai dat seama îmi plac miturile, legendele, astfel că, pentru mine, Istanbul va fi întotdeauna un oraș legendar. Un oraș ce m-a cucerit din prima și care va rămâne întotdeauna în inima mea. Chiar dacă s-ar putea ca mitul să fie exagerat, voi fi precum acel copil care alege să creadă încă în Moș Crăciun. Cert este că Istanbul a fost cu siguranță o poartă către mai multe lumi, Orient și Occident, pare că întreg Pământul se revarsă aici, deci nu poate fi decât un oraș plin de sevă, un loc care are ce dărui.

Mulți artiști fug de identități fixe, tu însă insiști asupra unei geografii afective și culturale. Ce înseamnă pentru tine a fi balcanic dincolo de clișeu, ca stare ontologică sau etică?

A fi balcanic din punct de vedere ontologic cred că sunt eu. Cu fundul în două luntri, niciodată profund hotărât asupra unei chestiuni, azi spun așa, dar mâine pot spune pe dos, doar așa, dintr-un moft, pentru a nu mă plictisi. Sunt nici complet occidental, dar nici total oriental, nici zăpăcit total de cap, dar nici 100% cerebral, sunt mistic, dar totuși și rațional pe alocuri, totul fiind într-o continuă mișcare. Uite-o, nu e! Sunt echilibrat în dezechilibrul meu! Dacă ne referim la etică, ea este prezentă, dar aproape că lipsește cu desăvârșire. Este etica supraviețuirii, scăpăm noi cu fața curată și din asta…

Expoziția pare un exercițiu de reconciliere, dar și o critică a felului în care privim trecutul. Crezi că mai putem vorbi astăzi despre o artă balcanică fără să fie imediat suspectată de auto-exotizare sau provincialism?

Îmi asum pe deplin aceste două roluri de care se pare că fuge toată lumea. Voi fi eu exoticul de serviciu având grijă să îmi umplu tolba cu provincialism. Cine știe, fiind ceva de nișă, poate că odată și-odată va deveni de-a dreptul mainstream. Sau măcar un normcore mai rezervat. Sigur, am toate șansele să sfârșesc în ratare, dar ce poate fi mai potrivit decât a sfârși prin a fi demascat ca element declasat, reacționar…