Una dintre artistele participante la Balchik Art Residency 2025, organizată de Elite Art Gallery, Alina Bobeică aparține acelei generații de artiști tineri care caută în natură nu doar subiectul, ci și sensul unei reconectări cu sine. Născută în 2000 la Găești și absolventă a Universității Naționale de Arte din București, secția Grafică (promoția 2024), Alina explorează medii diverse, de la desen și gravură la pictură, modelaj și fotografie, construind o practică interdisciplinară în care știința și poezia se întâlnesc.

În lucrările sale, fragilitatea devine forță activă, iar mecanismele de autoapărare ale plantelor sunt transpuse în metafore despre reziliență, vulnerabilitate și supraviețuire. În timpul rezidenței de la Balcic din acest an, artista a redescoperit lumina și grădina ca spații de reflecție, transformând observația naturii într-un limbaj interior. Dialogul cu ea pornește de la această experiență și deschide o conversație dincolo de setul de întrebări adresate, o conversație despre echilibrul dintre fragilitate și rezistență, etica vegetală și puterea artei de a repara legătura dintre om și lume.

Balcicul aduce mereu în discuție geografia, lumina și tensiunea dintre memorie și peisaj. Cum ți-a influențat acest context modul de a privi relația dintre natură și lumea ta interioară în rezidența de la Balcic?

În practica mea folosesc adesea natura ca punct de inspirație sau ca mijloc. Rezidența a fost un bun prilej de reconectare și regăsire. Mi-am petrecut o bună parte din timp în grădina de trandafiri, făcând fotografii și schițe.

În centrul practicii tale se află cercetarea mecanismelor de protecție ale plantelor, o temă care transcende biologia și aș zice că intră mult în zona metaforei. Ce te-a determinat să pornești în această direcție și cum ai înțeles, prin ea, legătura dintre reziliență și fragilitate?

Cu siguranță, sistemele de autoapărare ale plantelor devin metafore pentru nevoia naturală de autoconservare. Mecanismele acestea le luăm ca atare și parcă ne sunt mai firești de la ființe lipsite de grai. Am observat adesea, între oameni, o rezistență față de această nevoie, unii indivizi ajungând la un soi de jertfă pentru a menaja pe altul. Acest drum s-a deschis din nevoia de a discuta despre firescul autoconservării. Fragili suntem prin natura noastră, iar reziliența și autoapărarea sunt metode prin care supraviețuirea este posibilă.

Fragilitatea, în arta ta, pare mai degrabă o forță activă decât o limită. Cum se construiește această tensiune vizuală între delicatețe și rezistență, între pericol și adaptare?

Privesc vulnerabilul ca pe un atu, o abilitate de a te depăși pe tine însuți, de a te acomoda cu propriul sine, chiar și cu părțile tale mai puțin plăcute. Cred că modul în care are loc tensiunea vizuală este unul firesc, natural firii mele, căci așa văd eu lumea și așa o reprezint.

Privind lumea vegetală, descoperim organisme care supraviețuiesc nu prin agresiune, ci prin inteligență ecologică. Crezi că putem vorbi despre o etică vegetală, despre o formă de învățare a coexistenței prin observarea naturii?

Ideea de inteligență ecologică este raportată la noi, oamenii, căci modul de funcționare al unui ecosistem este tocmai bazat pe consumul dintre specii și armonia cu care se susțin unele pe celelalte. Așa cum sunt construite ecosistemele, este cel mai optim, căci fiecare specie s-a adaptat la factorii de mediu, care, în mod evident, iar asta presupune anumite mecanisme de autoapărare. 

Într-o epocă dominată de tehnologie și hiperproductivitate, vulnerabilitatea pare un concept desuet. Cum vezi rolul artei contemporane în reabilitarea fragilității ca valoare estetică și existențială?

Tocmai că, într-o epocă în care ritmul omului s-a modificat semnificativ și extrem de rapid față de contextul la care se adaptase, nevoia de a exista conexiune și vulnerabilitate sunt nevoi de care omul nu s-a dezbărat. Prin urmare, cererea este în creștere pentru serviciile de psihoterapie. Poate asta și pentru că omul, ușor, parcă a pierdut legătura cu esteticul, mai degrabă s-a imersat în lumea digitală. Arta provoacă mintea și poate ajuta individul să-și exploreze zonele vulnerabile într-un mod în care tehnologia și stilul de viață stimulează și încarcă până la epuizare. Cred că, prin acțiunea sa, artistul poate crea un spațiu în care privitorul să se retragă, să se descarce sau să contemple. Să panseze ceea ce e moale și vulnerabil în ființa sa, pentru a putea continua existența.

În lucrările tale, un detaliu microscopic poate deveni un peisaj cosmic. Cum folosești raportul de scară pentru a vorbi despre interdependențele dintre om și natură, dintre micro și macro?

Este un joc pe care îl reiau, este distractiv și mi se pare că reprezintă experiența mea directă. De nenumărate ori m-am blocat pe aspecte ale vieții ce țin de detaliu, care deveneau universul. Perspectiva mea s-a revărsat, involuntar, în lucrul de atelier. Ai punctat un lucru de care nu mi-am dat seama până acum că-l fac, dar pe care l-am gândit în contextul de zi cu zi, asupra problematicilor ce țin de acesta. Jocul cu acest raport devine un mod de autoreglare.

Ești inspirată de știință, dar nu într-un sens ilustrativ, ci contemplativ. Ce loc ocupă poetica științei în procesul tău artistic? Cum transformi datele biologice în limbaj vizual și emoțional?

Ele sunt sursă de inspirație, căci tot ce ne înconjoară este tradus în știință. Prin ele cunosc lumea, iar cu ce înmagazinez produc și eu, la rândul meu, astfel mijlocind interacțiunea dintre alții și cele ce mă interesează, aducând la masă o nouă formă de existență a unei idei.

Teme ca protecția, adaptarea și supraviețuirea par să aibă și o dimensiune introspectivă. În ce măsură devine procesul tău creativ un exercițiu emoțional, o explorare a propriilor mecanisme de apărare și regenerare?

Acela este punctul 0 al discursului: vorbesc despre ceea ce știu și, în continuare, doresc să cunosc în și mai mare profunzime, iar prin această acțiune a mea, încerc a stârni și pe cel ce va fi interacționat cu lucrarea mea.

După rezidența de la Balcic, lumina pare să fi căpătat o prezență diferită în lucrările tale. Cum a intrat peisajul acesta în dialog cu preocupările tale pentru transparență, vulnerabilitate și rezistență?

Castelul de la Balcic este o oază ce aduce liniște și inspirație. Nu-i de mirare că, de atâta vreme, artiștii caută acolo pentru creațiile lor. Subiectele abordate de mine au intrat în dialog cu atmosfera trăită în grădina castelului.

Este arta, pentru tine, un mod de a înțelege lumea, de a o repara, sau de a crea un spațiu al înțelegerii reciproce între specii?

Văd arta ca pe un domeniu vast, cuprinzător, care poate deveni ceea ce îi este necesar omului să devină. Cred că arta este un mod de a trăi, pur și simplu nu poți fără a face asta. Și, în mod evident, prin intermediul său percep viața (înțeleg lumea).