Actriță, regizoare și co-fondatoare a Vanner Collective, Denisa Nicolae este una dintre vocile care aduc teatrul aproape de realitatea emoțională a publicului tânăr. În proiectul „Stickere, etichete, calificative”, ea explorează, alături de echipa sa, granița fragilă dintre artă și psihologie, transformând scena într-un spațiu de reflecție și dialog sincer despre bullying, identitate și nevoia de înțelegere. 

În acest interviu, Denisa vorbește despre procesul din spatele spectacolului „Monster [2.0]”, despre adolescență, empatie și despre cum teatrul poate deveni o oglindă care nu doar arată, ci și vindecă.

Cum a luat naștere ideea proiectului „Stickere, etichete, calificative”? Ce v-a motivat să aduceți împreună teatrul și psihologia în această formă participativă?

Ideea a pornit din dorința de a crea un spațiu în care adolescenții să poată reflecta asupra propriilor experiențe fără teama de judecată. Am vrut să combinăm teatrul și psihologia pentru a transforma spectacolul într-o experiență participativă, unde emoțiile și gândurile publicului contează la fel de mult ca ceea ce se întâmplă pe scenă. Ne-am dorit ca teatrul să devină un instrument activ de explorare a identității, empatiei și relațiilor interumane.

De ce ați ales tema bullying-ului ca punct central al proiectului? A existat un moment concret sau o experiență care v-a inspirat în această direcție?

Bullying-ul rămâne o problemă actuală și prea adesea tratată superficial. Am simțit nevoia să abordăm acest subiect printr-o formă artistică care să deschidă conversații autentice. Experiențele reale ale adolescenților, poveștile pe care le-am adunat în cadrul cercetării noastre, ne-au arătat cât de mult contează să creezi un spațiu sigur pentru exprimare și reflecție, și asta ne-a motivat să punem bullying-ul în centrul proiectului.

„Monster [2.0]” este o reinterpretare contemporană a unui text britanic. Cum ați adaptat povestea și personajele la realitățile adolescenților români de azi?

Am păstrat esența poveștii originale – un adolescent prins între frică, dorința de a fi înțeles și presiunea socială, și am transpus-o în contextul realităților digitale și sociale ale tinerilor de azi. Personajele trăiesc dileme recognoscibile pentru orice adolescent sau adult din România: presiunea colegilor, judecata rapidă, nevoia de validare. Adaptarea a însemnat să păstrăm forța dramaturgică și, în același timp, să amplificăm relevanța emoțională prin contextul actual.

Procesul de cercetare interdisciplinară pare complex. Cum a decurs colaborarea dintre artiști, psihologi și specialiști în educație emoțională?

Colaborarea a fost bazată pe respect și ascultare reciprocă. Artiștii au adus viziunea creativă, psihologii au oferit perspectiva asupra impactului emoțional, iar specialiștii în educație emoțională ne-au ajutat să legăm spectacolul de realitățile adolescenților. Întâlnirile constante și testele cu tineri au fost esențiale pentru a armoniza aceste perspective și a construi un proiect unitar, unde fiecare componentă – artistică sau educativă – sprijină mesajul și experiența participativă.

Platforma digitală interactivă este o componentă inovatoare. Cum funcționează concret și ce rol are în extinderea dialogului dincolo de scenă?

Platforma permite adolescenților să continue procesul de reflecție după spectacol. Ei pot „lipi” stickere, să acorde etichete și să comenteze comportamentele personajelor, ceea ce le oferă un spațiu sigur de exprimare și de auto-reflecție. În același timp, platforma colectează opiniile tinerilor, ajutând echipa să înțeleagă mai bine impactul spectacolului și să adapteze intervențiile educative, prelungind astfel dialogul dincolo de scenă.

Care a fost cea mai mare provocare în producția acestui proiect? A fost mai dificilă partea artistică, cea logistică sau cea de integrare a specialiștilor externi? 

Cea mai mare provocare a fost integrarea tuturor componentelor, textul, intervențiile tinerilor, platforma digitală și dinamica interactivă fără să pierdem coerența emoțională. Nu a fost un singur obstacol, ci mai multe mici provocări care au cerut flexibilitate și comunicare continuă. În cele din urmă, dificultățile logistice sau de integrare au devenit oportunități de a perfecționa fiecare detaliu, iar rezultatul final este un proiect unit și autentic.