Dacă ar fi să privim poezia Iarinei Copuzaru mai îndeaproape, atunci o distanțare față de structurile normative, așa cum le știm, ar fi necesară. Versurile din volumul Perfecțiunii îi e frică de noi ne arată superputerea poetică a autoarei — capacitatea de a se identifica cu orice ființă non-umană, legitimând viața chiar și în momentele în care te aștepți mai puțin („știi filmul ăla în care un pui de vulpe/ adună în casa lui toate mamele și le/ pune să-i cânte până adoarme”). Planul afectiv este adeseori tradus prin obiecte, animale, elemente din natură. Vocea din spatele textelor pare că se fluidizează și devine un cântec al revendicării naturii ca loc de regenerare. Animalele revin în poezia Iarinei Copuzaru la scopul lor inițial: acela de a trăi și de a se feri de durere — nu cel de a servi omului. Pasajele abstracte și în continuă mișcare vin parcă dintr-un timp neatins de rupturile lumii moderne, când omul purta în sine o forță uimitoare de a relaționa cu natura („și bunica repeta cuvintele și râdea în jurul ei se/ roteau gâștele și rațele și puii de vulpe/ își desfăceau basmaua neagră și din ea ieșeau iepuri/ adormiți”).
Carol J. Adams arată, în The Sexual Politics of Meat, cum carnea de animal a fost asociată cu virilitatea în societățile patriarhale încă din vremuri îndepărtate. Rolurile de gen s-au impus inclusiv în această privință: bărbatul era cel care procura hrana, vâna animalul și consuma carnea, în timp ce femeia era adesea limitată la o alimentație bazată pe legume: „Worldwide this patriarchal custom is found. (…)The Kufa of Ethiopia punished women who ate chicken by making them slaves, while the Walamo “put to death anyone who violated the restriction of eating fowl.” În acest context, femeile pare că păstrau o legătură directă cu rodul pământului, în timp ce bărbatul se poziționa ca stăpân peste animale și își rezerva dreptul de a interveni asupra naturii. Dacă în mentalitatea colectivă consumul de carne era legat de virilitate și progres, în contrapunct, alimentația vegetală a fost asociată cu pasivitatea și, prin extensie, cu condiția femeii. Poemele Iarinei Copuzaru sunt niște încercări de redobândire a pământului pierdut, o întoarcere la pâine ca aliment primar, cuvânt ce apare sub foarte multe forme în textele poetei: „când cei doi frați au plecat de acasă,/ luna/ avea o crustă de pâine înghețată/ era zi în mintea lor unde o mamă/ stătea întinsă și nu mai arăta spre/ niciun loc.” Simbol al dominației masculine, carnea este tot mai conștient asociată cu violența vânătorii, cu reducerea animalului viu la obiect, cu dezmembrarea și consumarea acestuia. În poemele de față, un obiect care apare constant și reprezintă virilitatea și masculinitatea este cuțitul, însă utilitatea obiectului nu este dusă niciodată până la capăt, ba chiar putem vedea cum lucrurile din jurul cuțitului se feresc de tăișul său: „împrejurul degetelor membrii/ familiei bandajează cuțite”. Apelul la solidaritate este tot mai puternic, nevoia de a pune jos cuțitele și de a avea grijă unii de alții într-o societate dezbinată începe să fie tot mai necesară.
Protecția pe care poezia o aduce ființelor non-umane, într-un scenariu în care cuțitul nu mai are nicio valoare, în care „pâinea nu e pentru cuțit/ așa cum fericirea nu e pentru om.” ne duce cu gândul la felul în care este vazută tradiția vânătorii, ce are legătură în fond cu modul în care înțelegem și drepturile femeilor.
Faptul că bărbaților le este stimulată latura violentă vine și cu presiunea de a o nega pe cea vulnerabilă, o practică strâns înrădăcinată în patriarhat. Se impune, deci, ca într-o lume în care slabiciunea e asociată cu femeile, bărbatul trebuie să fie asemeni cuțitului ce taie prin carne. Ei bine, dacă animalele sunt tratate ca ființe inferioare, omorâte și exploatate (inclusiv în cercetarea medicală), cum putem pretinde respectarea drepturilor femeilor, atâta timp cât ignorăm suferința altor ființe ce ne sunt inferioare?
Violența împotriva femeilor se dovedește de aceeași natură cu cea împotriva animalelor, fiindcă ambele pornesc dintr-un sentiment de supremație față de cealaltă specie, care se poate traduce foarte ușor în supremație față de celălalt sex, față de alte categorii sociale, alte națiuni etc. Toate aceste lucruri pornesc din nivelul de empatie cu care privim în jur, cu care decidem (sau nu) să îngrădim drepturile celor vulnerabili.
Așa cum observă și Carol J. Adams, obiectificarea femeilor derivă din obiectificarea animalelor. Acest tipar de violență asupra femeii reproduce cu fidelitate ritualul vânătorii: „Objectification permits an oppressor to view another being as an object. The oppressor then violates this being by object-like treatment: e.g., the rape of women that denies women freedom to say no, or the butchering of animals that converts animals from living breathing beings into dead objects. This process allows fragmentation, or brutal dismemberment, and finally consumption. While the occasional man may literally eat women, we all consume visual images of women all the time. Consumarea imaginilor sexuale cu femei fără consimțământul acestora (de ex. revenge porn) reduce femeia la statutul de obiect, fără libertatea de a decide asupra propriei imagini și, prin extensie, se poate ajunge de multe ori la pierderea autonomiei asupra propriului corp.
Ce rol are aici poezia? Ea vine și ne învață să interacționăm cu mediul într-un mod empatic. Poemele ajută la crearea unui spațiu în care personajele feminine se întorc la natură, la acea libertate pierdută, iar animalelor le este oferit un loc mai aproape de om, unde pot fi protejate și înțelese. Este interesant de observant că doar personajelor feminine le este încredințată responsabilitatea de a media contactul cititorului cu animalele: „gâștele din curtea lui mamaie au puful/ de jad/ strălucitor/ ele știu să cânte într-un fel pe care/ doar oamenii visați de alții îl pot/ înțelege”. Poezia Iarinei Copuzaru ne arată că arta are puterea de a sensibiliza și de a deveni un liant între oameni și animale, reconectând individul la angajament și empatie: „perfecțiunea e un animal care te/ privește docil înainte/ de moarte/ și sfâșie pâlcurile nemișcate/ care au trecut prin tine”; „ce știi tu despre viscol/ și pielea jupuită de lup/ din care ne-au făcut pantaloni și rochițe”.
Obținerea libertății este în general inaccesibilă în societatea supremației speciiste, astfel că ea este pusă sub semnul întrebării printr-o analogie subtilă și ingenioasă din versurile: „nu puteam să-ți vorbesc despre fericire/ oasele mele erau sudate cu plăcuțe metalice.” Cu alte cuvinte, nu poți vorbi despre fericire în locurile în care nu există libertate.
Ce este cel mai înfricoșător este faptul că suntem condiționați de la naștere în mecanismele noastre de gândire, fără a fi conștienți de sistemele normative în care suntem adânc înrădăcinați.
Pentru că moștenim nu doar tradiții și valori, ci și idei, reguli și modele de comportament, trebuie să fim conștienți că preluăm odată cu ele și indiferența față de suferință — o indiferență, aș putea să adaug, dovedită adesea de istorie. În acest context, poezia Iarinei Copuzaru devine un act de deconstrucție lucidă a tot ceea ce am fost instruiți să credem încă de la naștere. Ea readuce natura în proximitatea omului și, cu o blândețe critică, îl mustră pentru lipsa sa de empatie.