Îi știu pe cei de la Balkan Taksim de mulți ani, dar reîntâlnirea cu muzica lor la Balkanik Festival mi-a reamintit cât de intens și viu poate suna un proiect născut la intersecția dintre tradiție și experiment. Formația, fondată de multi-instrumentistul Sașa-Liviu Stoianovici și producătorul de muzică electronică Alin Zăbrăuțeanu, a devenit una dintre cele mai recognoscibile prezențe românești pe scenele internaționale, combinând ritmuri balcanice cu sunete electronice și psihedelice. Dacă în țară îi ascultăm din când în când, mai ales la festivaluri, în afara granițelor aproape fiecare weekend îi găsește pe drumuri, în fața unor publicuri diverse, care reacționează cu aceeași curiozitate și energie. Pentru mine, Balkan Taksim nu este doar o trupă, ci o experiență care creează punți între trecut și prezent, între folclor și urban, între intimitatea instrumentelor tradiționale și forța bass-ului electronic. De aceea, am și stat de vorbă, pentru a înțelege mai bine cum fuzionează aceste segmente muzicale atât de diferite în Balkan Taksim și cum explorăm, de fapt, prin ele istoria și viitorul.

Muzica voastră combină instrumente arhaice și tehnologia modernă. Credeți că prin această alchimie reușiți să creați un prezent extins, unde trecutul și viitorul coexistă?

SLS.: O întrebare foarte frumoasă și adâncă, mulțumim. În ce mă privește, cred că uneori reușim să împletim fluxurile temporale prin muzica pe care o facem sau, cel puțin, să subliniem coexistența posibilă a mai multor forme ale Timpului. 

AZ.: Aș spune că ăsta e conceptul, scopul. Caut să aduc elementele moderne pornind de la timbralitățile instrumentelor arhaice și nu doar să integrez aceste instrumente într-o nouă formă. Caut să găsesc corespondențe între aceste timbralități și sunetele electronice, iar această alchimie poate să însemne unoeri un sound actual, alteori un sound modern, dar poate mai apropiat de anii ’70, ’80 sau alteori într-o zonă atât de experimentală, încât, cine știe, poate fi un sound al viitorului.

Când explorați tradițiile populare din sate, cât de mult simțiți că este un act de conservare a memoriei colective și cât de mult este o reinterpretare personală, un gest creativ propriu?

SLS.: Munca mea în chestiunea explorării tradițiilor din mediul rural conține de la bun început ambele dimensiuni: cercetătorul din mine țintește spre conservare, restaurare, reanimare/revitalizare, iar ca artist, atunci cînd ies din paradigma tradiției (pe care o susțin, acolo unde pot), simt nevoia de reinterpretare, de personalizare, de reinventare și recontextualizare.

A.Z.: De cele mai multe ori pentru mine e o reinterpretare personală. Când vine Sașa cu o piesă tradițională, culeasă din Balcani, mai întâi caut să-i aduc nota personală și abia apoi ascult diverse forme și interpretări ale piesei.

Ați spus într-un interviu că folclorul este uneori instrumentalizat politic. Cum se schimbă semnificația unei doine atunci când trece de la sat la scenă, la propaganda unui partid?

SLS.: Am spus „uneori”? Aproape că-mi vine să reformulez. În istoria ultimului secol, ca să rămânem doar aici, am avut parte de elemente de folclor rural instrumentate politic în fel și chip. Mai grosolan, mai finuț, mai pe cal, mai pe tractor. Cu siguranță, semnificația unei doine (ca a oricărei alte creații) se poate schimba oricând, mai ales dacă e scoasă din universul în care s-a născut. Scena îi poate imprima unei doine o energie anume, care ține de rigorile contextului în care este performată; un interpret îi va da o culoare sau alta, iar propaganda unui partid o poate umple de vrute și nevrute. Dacă e instrumentală, potențialul de a fi confiscată e unul, dacă însă are text, să te ții! – ea poate deveni o mină de aur, în mâinile potrivite. Cu siguranță, respectiva doină va face să freamăte (politic) inimile, să se încrunte (tot politic) frunțile și să se ascută măcar privirile. 

Publicul din străinătate pare să fie mai receptiv la muzica voastră decât cel din țară. De ce credeți că se întâmplă asta? Credeți că în România există încă o rușine față de propriul folclor, asociat poate prea mult cu naționalismul?

SLS.: Nu cred că românul se rușinează de propriul folclor, atât cât îl cunoaște. Din contră, observ multă mândrie, chiar dacă e uneori dublată de multă neînțelegere. De fapt, vorbind despre melos, mulți oameni din țara noastră par a fi satisfăcuți de un soi de zonă de tranziție, și anume de ceea ce e cunoscut drept „muzică populară”.  Eventual, interpretată cât mai corect, academic. 

A.Z.: Aș spune doar că poate publicului din străinătate i se pare mai exotic în contextul în care sunt mai obișnuiți cu experimentalul și cu formele electronice moderne.

Cum a fost experiența voastră la Balkanik Festival? V-ați simțit mai aproape de ideea de comunitate artistică balcanică sau mai degrabă ca niște exploratori ai unei tradiții redescoperite?

SLS.: Pentru mine a fost una foarte plăcută, presărată pe alocuri cu elemente neașteptate. M-a bucurat și încărcat reacția publicului extrem de energic și de curios. Și de inteligent, aș adăuga. Publicul Balkanik este unul inteligent. Iar eu m-am simțit ca un explorator aflat în mijlocul comunității artistice balcanice.

A.Z.: A fost o experiență foarte plăcută și am trăit cu senzația că suntem la un festival în străinătate. Contextul balcanic ne-a favorizat foarte mult și cu atât mai mult a evidențiat sound-ul aparte pe care îl căutam și cu care încercăm să surprindem. 

În muzica voastră există o dimensiune psihedelică. Credeți că ascultătorul poate ajunge într-o stare de transă asemănătoare ritualurilor arhaice, chiar dacă trăiește într-o zonă urbană hiperconectată?

SLS.: Cu siguranță – că ne aflăm în rural sau în urban, ducem cu noi mult arhaism, mai ascuns, mai la vedere. Iar o anume parte a muzicii ajunge să scotocească în adîncimile noastre și chiar să ajute la crearea unor soiuri de transă.

A.Z.: Această dimensiune vine automat din libertatea pe care ne-o lăsăm în improvizații, experimente și în forma muzicii în general și e o componentă care pentru mine face ca prestațiile din concerte să fie mai vii.

Sașa, cânți la theremin, unul dintre cele mai fascinante instrumente (în opinia mea). Ce simți că poate aduce thereminul în peisajul sonor al trupei? 

SLS.: Thereminul aduce aer, culoare și fluiditate. Știut fiind că sunetul produs de acest prim instrument muzical electronic se realizează fără ca interpretul să atingă în vreun fel aparatul, erorile pot să apară extrem de ușor. Sunetul organic al thereminului contrabalansează de multe ori rigiditatea unor linii de bas, a unor structuri ritmice repetitive.

Acum câțiva ani erau discuții despre introducerea cobzei în patrimoniul UNESCO. Ce v-ar plăcea să se schimbe în percepția publicului român în legătură cu asta?

SLS.: Între timp, România a depus un dosar la UNESCO, realizat împreună cu R. Moldova. În foarte puțină vreme vom afla și un răspuns – acum, în 2025. În cazul fericit în care interpretarea la cobză (alături de confecționarea sa) va deveni inclusă  în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, mi-aș dori ca publicul de la noi să se aplece un pic mai mult asupra istoriei acestui instrument, să afle că formele pe care cobza le-a avut de-a lungul vremii au cunoscut mici variațiuni – după meșter, zonă, perioadă, că stilurile de interpretare s-au deosebit uneori de la o regiune la alta, că ea a aparținut păturilor de jos ale societății și că, până la noi descoperiri, este un instrument popular românesc specific spațiului care corespunde Vechiului Regat.

Poate o piesă muzicală să poarte memoria unui popor? Poate un interval muzical sau un ritm să trezească amintiri care nu sunt doar personale, ci și transgeneraționale?

SLS.: Să poarte memoria unui popor? Probabil că poate să pară că o poartă – prin repetiție, educație, persuasiune ajungem să credem multe lucruri. Apoi, despre ce popor vorbim? Unul omogen? Vorbitor al aceluiași dialect? Sau, dimpotrivă, despre un popor alcătuit din clanuri, triburi, cu dialecte, cutume și poate chiar religii diferite? În privința amintirilor transgeneraționale, mi-e greu să mă pronunț, nu am studiat zona asta. 

Cum împăcați tensiunea dintre autenticitate și inovație? Mai există autenticitate în artă sau totul devine un remix al remixurilor?

SLS.: În ceea ce facem ca formație? Cred că tensiunea dintre o posibilă autenticitate și o posibilă inovație se reglează cu fiecare piesă în parte. E poate mai prezentă într-un loc, mai atenuată în altul. Uneori nici nu ne gândim să „avem liniște”, ci lăsăm tensiunea să-și desfășoare traiectoria. Pe de altă parte, aș vedea tensiunea ca fiind un element creativ rezultat în urma alăturării unor elemente care vin din lumi diferite: cobza și sintetizatorul, cimpoiul și ritmurile tehno, drâmba și sunetele unor instrumente virtuale. Apoi, despre autenticitatea în artă: impresia mea e „remixul remixurilor” poate avea și are autenticitate (depinde de artist). Pot să-mi imaginez cum un om de acum multe mii de ani a întins o piele pe un cadru de lemn și a început să bată în ea, dorind să reproducă tunetele sau tropotitul unor turme de animale, într-un gest foarte autentic de – forțez un pic acum – „remixare” sonoră.

A.Z.: Poate că totul e un remix, dar autenticitatea și inovatia cred că vin la pachet cu orice formă liberă de exprimare.

Există o estetică melancolică în muzica voastră, unii ar numi-o chiar filmică. E o melancolie a lumii rurale pierdute sau o melancolie a omului contemporan, deconectat de la rădăcini?

SLS.: Posibil să fie melancolia omului deconectat de la rădăcinile lumii rurale (pierdute). Asta sună chiar foarte serios. Altfel, cred că muzica noastră are un amestec ușor romantic de melancolie și nostalgie care ne aparține.  

A.Z.: Îmi plac mult elementele muzicale care sunt la granița cu sound design-ul și în multe compoziții caut un strat cinematic, o ambianță sonoră care să creeze de una singură o stare și care da, de multe ori se întâmplă să fie melancolică.

Există riscul ca, prin popularizarea folclorului, acesta să fie diluat, să-și piardă forța? Sau, dimpotrivă, folclorul e viu tocmai pentru că este continuu reinventat?

SLS.: Cred că muzeificarea poate să ducă la o pierdere a forței folclorului. Altfel, el e viu, în mișcare, transformare. 

Într-un prezent în care algoritmii de streaming dictează ce ascultăm, cât de important mai e să creezi ceva ce nu e de dansat, ci de ascultat profund, poate chiar ritualic?

SLS.: Cred că și o muzică dansantă poată fi ascultată profund. În continuare, e important să creezi, să faci artă, dar rămâne important și să descoperi – mă gândesc aici atât la artist, cât și la ascultător/privitor. Să scormonești, să treci de nivelul confortabil al „sugestiilor” unui algoritm sau sau chiar de direcțiile unei mode. E foarte multă artă pe lumea asta și astăzi avem mijloacele să o accesăm mai mult ca oricând.

A.Z.: Eu cred în continuare în ideea de album, de ascultat un album în intregimea lui, în ordinea pieselor asa cum a fost gândită de artist, formație și văd în asta ceva ritualic. Nu aș face neapărat diferența între ceva dansant și ceva mai liniștit, deși sunt mai atras de albumele cu o încărcătură mai personală și pe care prefer să le ascult într-un spațiu mai intim. Nu cred că platformele impun și până la urmă plăcerea descoperirii de muzici mai nișate face ca ascultătorul să aibă o satisfacție în plus și să-și înușească și mai mult experiența audiției.

Fotografii de Florin Ghebosu.