Scriitorul Tan Twan Eng. Fotografie de Tommi Chu

Read this interview in English.

Prima mea întâlnire cu scriitura lui Tan Twan Eng a constituit și impactul și impulsul necesar pentru a-mi dori un interviu din care să aflu mai multe despre motivația din spatele scrierii unui roman de ficțiune istorică, așa cum e Grădina cețurilor din amurg. O plăcută ocazie de a afla mai multe despre cum vede autorul scrisul în sine, cum se raportează la memorie și pe plan individual, și istoric, și imboldul pe care cred că-l poate oferi pentru a ne face să ne (re)apropiem de istorie și să vrem să o descoperim și să o protejăm pentru a ne-o aminti așa cum a fost, nu cum este modelată de discursurile politice cu varii interese. 

Tan Twan Eng este romancier malaezian care a lucrat ca avocat înainte de a se dedica integral scrisului, câștigător al Man Asian Literary Prize, Man Booker Prize și Walter Scott Prize. La Editura Trei au apărut Darul ploii (2009), Casa ușilor (2024) și Grădina cețurilor din amurg (2025). 

Grădina cețurilor din amurg a fost inițial publicată în 2012, iar de-atunci a fost tradusă în aproximativ 20 de limbi, ajungând astfel la publicul cititor de pe mai multe continente și din mai multe culturi. Dar relația dumneavoastră cu cartea și mesajul ei s-a schimbat în timp, o vedeți diferit acum, când aveți acces la 13 ani de impresii venite din partea cititorilor?

Mi-e greu să-mi apreciez propria operă chiar şi înainte să fie publicată, mi-e încă şi mai greu după publicare. Şi s-o reevaluez după ce-au trecut atȃţia ani e un proces complex. Chiar şi în timp ce făceam turnee şi participam la festivaluri de literatură spre a promova cartea, adesea trebuia să citesc fragmente publicului, aşa că impresia mea asupra romanului deja era în schimbare.

Nu-mi recitesc cărţile în întregime, deoarece aş observa doar imperfecţiunile şi aş regreta că nu mi-am formulat mai elegant propoziţiile, mai ales în lunile imediat după publicare. Cu timpul accepţi şi imperfecţiunile – ce alternativă ai? Dar te învaţă să devii un scriitor mai bun. Chiar dacă mi s-ar da ocazia, nu sunt sigur că aş rescrie pasajele care nu mă mulţumesc. O carte e un reper în călătoria creatorului. Dacă te întorci şi o modifici, e ca şi cum ai trage pe sfoară cititorul – asta îi afectează propria relaţie emoţională cu cartea. Mai ţineţi minte ce scandal s-a stȃrnit cȃnd George Lucas a făcut ceea ce el considera modificări minore la trilogia originală Star Wars?

Şi, la cum funcţionează industria editorială în zilele noastre, e mult mai greu să te „desprinzi” de carte, pentru că trebuie să tot vorbeşti despre ea la festivaluri de literatură. Este, într-adevăr, cel mai eficient mod de a-ţi ţine cartea în viaţă şi nu mă plȃng, pentru că închipuiţi-vă, ar fi mult mai rău dacă n-ar vrea nimeni să vorbească despre cărţile tale. Şi, deoarece Grădina ceţurilor din amurg a fost ecranizată, companiile din film şi editurile m-au pus din nou la treabă cu promovarea cȃnd a fost lansat filmul.

Niciodată nu strecor un „mesaj” sau vreo învăţătură morală în cărţile mele. Prefer să-i las pe cititori să tragă singuri concluziile. Detest cărţile în care e evident că scriitorul încearcă să-mi ţină o predică sau să-mi bage pe gȃt vreo idee deloc subtilă şi foarte în vogă. Foarte des nu mă obosesc să citesc mai mult de cȃteva capitole din astfel de cărţi. Aşadar, orice schimbări vor fi apărut în mesajul Grădinii decurg din prefacerile prin care au trecut cititorii înşişi. Totuşi, sunt surprins şi foarte încȃntat de impactul profund pe care l-a avut cartea asupra cititorilor din întreaga lume.

Nu mă interesează să scriu cărţi care sunt de actualitate; mai curȃnd, îmi doresc să scriu cărţi atemporale. Nimic nu face o carte să se ofilească mai repede decȃt un scriitor care încearcă să se agaţe disperat de temele în vogă.

Pentru dumneavoastră – ca individ și scriitor – sau pentru cartea propriu-zisă s-a schimbat ceva după de Grădina cețurilor din amurg a devenit inspirație pentru filmul din 2019?

Totul şi toată lumea se schimbă odată cu trecerea timpului. Am fost plăcut surprins de cȃt de bun e filmul, pentru că n-am fost încȃntat de primele versiuni ale scenariului şi mi-am exprimat franc nemulţumirea faţă de producători. Chiar recent a trebuit să-l revăd ca să mă pregătesc pentru o prelegere şi m-a delectat faptul că pare la fel de proaspăt.

Filmul a adus cartea în atenţia unui public mai larg, oameni care nu erau cititori împătimiţi. Şi, la rȃndul său, cartea i-a purtat spre celelalte romane ale mele. Datorită filmului, am legat o prietenie strȃnsă cu regizorul Tom Lin şi cu cȃţiva dintre actori, David Oakes, John Hannah şi Tan Kheng Hua.

Dacă mă refer la cum am citit eu Grădina cețurilor din amurg, mi se pare o carte a contrastelor care trebuie să coexiste – este un dans dureros continuu, uneori întunecat, între trecut, prezent și viitor, între victimă și opresor, între lumina și umbrele conturează realitatea atât la nivel individual, cât și la nivel istoric. Aceasta a fost intenția primară sau mai degrabă consecința vieților complexe ale personajelor?

E o scenă în carte în care Aritomo, grădinarul, îi dezvăluie lui Yun Ling cum contribuie contrastul la crearea iluziei de lumină şi umbră în proiectarea unei grădini. Trebuie să înveţi să echilibrezi aspecte contrastante în viaţă şi am învăţat treaba asta cȃnd studiam grădinile japoneze. E, de asemenea, o lecţie pe care am descoperit-o în anii cȃt am practicat aikido, o artă marţială japoneză.

Contrastele sunt importante şi în procesul de scriere a unei cărţi: e nevoie de variaţii în ritm, atmosferă, decor şi dialog, altfel cartea va fi monotonă. Aceste contraste sunt cu atȃt mai esenţiale într-o carte despre estetică şi arhitectura peisagistică, deoarece îmi doream ferm să-i dau cititorului senzaţia că se plimbă cu adevărat printr-o grădină.

Putem vorbi, de asemenea, despre memorie și declinul acesteia, despre pierderea instrumentelor asociate cu limbajul, așadar pierderea sinelui, poate chiar și dispariția unei bucăți din istoria obiectivă, de vreme ce nu mai există individul care să și-o amintească și să caute să rezolve sau să răzbune situația. Teoh Yun Ling începe să scrie în mod clar pentru a evita efectele permanente ale pierderii memoriei, iar aceasta este una dintre marile mele frici, de vreme ce în familia mea există un istoric de boli neurodegenerative. Dacă nu este prea personală curiozitatea mea, ne puteți spune despre relația dumneavoastră cu memoria și amenințarea permanentă de a o pierde, cu care cu toții ne confruntăm?

Pierderea memoriei e una dintre cele mai mari temeri ale unui scriitor, deoarece ne bazăm pe amintirile noastre nu doar ca sursă de inspiraţie, ci şi pe post de catalog al modurilor noastre aparte de a ne exprima gȃndurile şi ideile. De a crea o operă literară. Cȃnd eram mai tȃnăr, mă mȃndream cu memoria mea fabuloasă. Dar, pe măsură ce îmbătrȃnesc, descopăr că aceste capacităţi încep să se atrofieze.

Sunt fascinat de memorie: modul cum ne amintim, cum interpretăm şi reinterpretăm amintirile e ceea ce ne face fiinţe umane. Spre a-l cita pe Milan Kundera, „omul este despărţit de trecut (chiar şi de trecutul de acum cȃteva secunde) de două forţe care se activează şi intră în sinergie instantanteu: forţa uitării (care şterge) şi forţa memoriei (care transformă)”. Cȃt priveşte această forţă transformatoare a memoriei, oamenii percep trecutul în moduri diferite – cu indiferenţă, cu jind sentimental sau cu ură. Nostalgia e doar unul din modurile în care alegem să ne raportăm la amintiri. Ȋn Grădina ceţurilor din amurg, Yun Ling, naratoarea, spune la un moment dat: „Căci ce este un om fără amintiri? O fantomă prizonieră între două lumi, lipsită de identitate, fără trecut şi viitor”.

Simțiți că scrierea de ficțiune istorică are funcții terapeutice, vă oferă o satisfacție care să vină din faptul că „se face dreptate”? De fapt, a fost acesta unul dintre scopurile romanului despre care discutăm?

Poate că a fost pentru unii cititori, dar nu şi pentru mine. Pentru mine, pune în lumină anumite evenimente care sunt mai puţin cunoscute sau riscă să fie uitate. Mă fascinează notele de subsol ale istoriei – poveştile şi evenimentele mărunte, pur omeneşti, care nu ajung pe scena masivă unde se joacă evenimentele majore. Adesea, în aceste note de subsol am descoperit unghiurile din care putem vedea cel mai clar imaginea de ansamblu.

Mă interesează, de asemenea, să explorez cum pot afecta perioadele dominate de incertitudine şi schimbări radicale vieţile oamenilor de rȃnd. Momentele cȃnd lumea e în schimbare scot la iveală ce e mai bun şi ce e mai rău în oameni. Ca scriitor şi cititor deopotrivă, mă atrag personajele realiste, imperfecte. Nimic în viaţă nu e doar în alb şi negru şi asta face scrisul un proces atȃt de fascinant şi anevoios. M-am întrebat adesea ce aş face dacă aş fi confruntat cu anumite alternative, asemenea personajelor din cărţile mele – aş avea curajul şi tăria să iau deciziile corecte? Şi care sunt acestea? Ȋncă mai caut un răspuns.

Orhan Pamuk scria recent că „romancierii nu reflectează conştient la ceea ce fac cȃnd îşi scriu romanele”, precum şi că „autorul unui roman nu este întotdeauna cel mai în măsură să-l interpreteze şi, în cele din urmă, alţii s-ar putea să devină mai familiarizaţi decȃt el cu textul”.

Eu reflectez la ceea ce fac cȃnd scriu. N-aţi spune că toţi scriitorii trebuie s-o facă? Trebuie să decidem ce cuvȃnt să folosim, structura frazelor, punctuaţia, scenele pe care vrem să le descriem ca să înaintăm cu povestea; trebuie să ne asigurăm că dialogurile sunt realiste; trebuie să modulăm tonul şi atmosfera ca să se menţină pe tot parcursul cărţii. Scrierea unui roman nu este o activitate mecanică, repetitivă, cum e, de exemplu, pedalarea pe o bicicletă medicală sau turele de bazin. Dar, deşi ştiu că reflectez conştient la procesul de scriere, subconştientul meu nu stă degeaba – se infiltrează şi el în text. Poate că abia pe la jumătatea procesului, scriitorul îşi trage sufletul şi începe să sesizeze modelul din urzeală pe care nu îl ţesuse conştient.

Există diverse moduri de interpretare a unui roman. Pe lȃngă scriitor, alte persoane pot deveni mai familiarizate cu textul, dar fiecare aduce cu sine propriile teme sau interese – ceea ce pȃnă la urma fie va denatura interpretarea, fie va pune cartea într-o lumină nouă şi originală.

Mai ales la începutul romanului, am observat un ton îngrijorat privind efectele pe care turismul le are asupra noastră și asupra planetei, precum și observații despre schimbările climatice. Mai mult, grădinile precum Yugiri sunt înșelătoare și false, spune Frederik la un moment dat. Credeți în posibilitatea de a conserva astăzi frumusețea naturală sau e totul deja compromis de acțiunile speciei umane?

Nu, nu cred în această posibilitate, mai ales în zilele noastre, cȃnd toată lumea postează online fotografii despre locurile obscure pe care le-a vizitat.

Cred că este esenţial pentru scriitori să petreacă timp în natură. Aşa am învăţat să fiu mai atent la lumea din jur. Şi asta e una din abilităţile fundamentale de care are nevoie un scriitor – abilitatea de a observa insolitul în lucruri banale.

Acest mod de a vedea sau a intui lucrurile se datorează de asemenea, într-o mare măsură, formării mele în aikido. Ȋn Darul ploii am scris despre unul din principiile de bază din aikido: „Linişte în Mişcare, Mişcare în Linişte”. Ȋn aikido suntem învăţaţi să găsim punctul de linişte în tornada de activităţi şi emoţii din jurul nostru. Combinȃnd această disciplină cu admiraţia mea crescȃndă pentru lumea naturală, am învăţat să caut detaliile mărunte, dar grăitoare – „Să vezi lumea într-un fir de nisip/ şi raiul într-o floare de cȃmp”, cum spune Blake.

Într-un context traumatizant, chiar și cele mai inofensive lucruri își schimbă sensul vreme îndelungată, și asta se întâmplă cu Teoh Yun Ling când vine vorba despre sârma ghimpată: nu poate să nu se gândească la lagărele japoneze atunci când vede proprietăți înconjurate de sârmă ghimpată. Poate că întrebarea mea e lipsită de sens, de vreme ce avem deja această carte, dar totuși sunt curioasă: ce le-ați spune oamenilor care le cer altora să înceteze să mai aducă în discuție nedreptăți istorice și crime, mizând pe faptul că această tăcere ar avea loc „de dragul păcii”?

Nu pot să spun nimănui ce să facă, mai ales cȃnd eu personal n-am trăit sau n-am îndurat acele nedreptăţi şi crime. Ar fi ipocrit din partea mea să dau lecţii.

Deşi romanele mele scot în evidenţă diverse faţete ale trecutului, e imposibil să cuprinzi toate perspectivele. Sunt romane, nu cărţi de istorie. Pentru mine, au prioritate întotdeauna povestea, personajele şi stilul.

E esenţial să ştii istorie, mai ales acum, cȃnd atȃtea persoane – şefi de state, formatori de opinie, politicieni – încearcă să rescrie istoria în funcţie de propriile interese. Istoria e distorsionată spre a ne înfuria, a ne influenţa şi a ne împinge pe drumul pe care vor ei să-l urmăm. După cum scria L.P. Hartley în Mesagerul, „trecutul e o altă ţară – se fac altfel lucrurile acolo”. Ei bine, trebuie să ştim cȃt de altfel. Trebuie să ne înarmăm cu cunoaşterea istoriei, cu abilitatea de a distinge adevărul de minciuni. Dacă nu vrei să mergi cu turma, trebuie să începi prin a înţelege trecutul. Şi apoi poţi să-ţi decizi singur viitorul.

Ȋntr-o dimineaţă, acum cȃţiva ani, am vizitat biserica Sfȃntul Gheorghe din Penang. E o biserică anglicană veche şi frumoasă, construită la începutul secolului al XIX-lea, şi e cea mai veche din Asia de Sud-est. Ȋn dimineaţa respectivă, nu era nimeni în biserică în afară de un cuplu de japonezi în vȃrstă cărora le făcea turul o voluntară din cadrul bisericii. Le spunea că acoperişul a fost distrus de bombardamentele japoneze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Bătrȃnul japonez avea un aer sumbru. „Foarte rău războiul,” a mormăit. „Pare foarte rău, foarte rău”. Voluntara a reacţionat dezinvolt: „Oh, e în regulă, e mult de-atunci,” i-a spus zȃmbind. „Am uitat deja.”

M-am uitat la ea şi mi-am zis „Nu, nu e în regulă. Şi n-ar trebui să fie uitate lucrurile astea”. Dar apoi m-am întrebat, nu cumva o fi ea mai înţeleaptă: să ierţi, să laşi amărăciunea la o parte şi să-ţi vezi de viaţă? Totuşi, acum e mai important ca oricȃnd să nu uităm, deoarece toţi cei care au trecut prin război sunt spre finalul vieţii, mulţi s-au dus deja. E esenţial, de asemenea, deoarece „Istoria” e manipulată constant de care cei vor să-şi impună propriile interese. Nu încurajez deloc resemnarea cu statutul de victimă, dar n-ar trebui nici să uităm ce s-a întȃmplat.

În final, mesajul cu care am rămas e ceva ce îmi spun zilnic intenționat pentru a nu mă lăsa consumată de ranchiună și resentiment, ceva ce Magnus îi spune lui Teoh Yun Ling despre japonezi, dar poate fi aplicat și la scară globală: nu poți urî un popor întreg bazându-te pe ceva ce au făcut unii dintre ei. Care e ideea principală pe care sperați să o transmită romanul dumneavoastră către cititor?

Asta e la latitudinea cititorului. Nu vreau să le spun altora ce învăţăminte să tragă din cărţile mele. Fiecare cititor va avea o reacţie diferită la romanele mele şi nu vreau să-i dezabuzez sau să-i dezamăgesc. Citirea unei cărţi e o acţiune foarte personală şi intimă, fiecare cititor va rămȃne cu altceva.

Dar sper că toţi vor fi impresionaţi de poveste şi îşi vor aminti mult, mult timp cartea şi personajele, că vor fi bȃntuiţi de ele, de fapt, şi c-o vor recomanda rudelor şi prietenilor. Sper că această carte le va schimba, cȃtuşi de puţin, perspectiva asupra lumii.

Site-ul unde fac recomandări de carte are un motto pe care-l folosesc deseori ca să închid un interviu, sperând să obțin mai multe recomandări, la rândul meu, și să-i fac pe oameni conștienți de faptul că pot investi zilnic timp pentru a citi, așa că mi-ar plăcea dacă ne-ați putea răspunde la întrebarea mea preferată: ce citiți astăzi?

De fapt, citesc mai multe cărţi în acelaşi timp: Long Island, de Colm Toibin; Maestrul de go, de Yasunari Kawabata (am primit recent un set de go din Japonia, mi-a fost dăruit de văduva celui căruia îi aparţinuse şi m-am gȃndit că e un moment bun să recitesc romanul). Și Fly, Wild Swans, de Jung Chang, continuarea pe care o aşteptam de mult a romanului ei de referinţă, Wild Swans/ Lebedele sălbatice.

Fotografiile cu cartea: Anca Zaharia.