În fiecare an, UNDERCLOUD, primul festival de teatru independent din România, reușește să aducă teatrul independent mai aproape de public, nu doar prin spectacole puternice, ci și prin felul în care acestea sunt prezentate vizual. În cazul spectacolului DOLORES, producție UNTEATRU, cu Iulia Lazăr și Smaranda Caragea, regizat de Lorena Zăbrăuțanu, afișul este mai mult decât o simplă invitație la teatru: este un prim contact cu atmosfera intensă și tensionată a textului scris de Edward Allan Baker.
Am stat de vorbă cu Mihai Băncilă, autorul afișului, despre cum a tradus vizual temele spectacolului, mai ales compromisul, demnitatea, durerea tăcută și momentul de revoltă, respectiv ce înseamnă să surprinzi într-o singură imagine traiectoria spiritului uman, prins între victimă și agresor, și cum poate fi folosit designul grafic pentru a trezi o curiozitate autentică înainte ca publicul să participe la spectacol.
Afișul este primul contact al publicului cu spectacolul. Îl vezi ca pe o simplă fereastră spre ceea ce urmează sau ca pe o primă scenă, un prolog vizual care dă tonul întregii experiențe?
Pentru mine, afișul nu este doar o fereastră, ci un întreg în sine. Îl gândesc mereu ca pe o primă scenă, în care încerc să surprind acea idee subtilă, aproape invizibilă, care stă la baza piesei. Caut mereu acea singură replică esențială care, de fapt, construiește întregul spectacol.
Cum traduci în imagine o emoție din textul unui spectacol precum Dolores? Ce alegi să arăți și ce alegi să ascunzi, ca să păstrezi misterul viu?
Aleg ca printr-un punct, o linie sau o pată de culoare să transmit o emoție directă către privitor, să ating în el o experiență deja trăită.
Există un moment în procesul tău în care simți că afișul a prins viață, că nu mai e doar design, ci a devenit ceva care respiră energia spectacolului?
Am renunțat să privesc afișul ca pe un simplu exercițiu de design. Îl clădesc acum asemenea unui tablou dintr-o expoziție, un univers complet, în care privitorul poate păși și se poate pierde. Doar atunci când îmi stârnește mie însumi emoția pe care o caut, îi dau forma de afiș
Din punct de vedere tehnic, cum găsești echilibrul între compoziție, culoare, tipografie și mesaj, astfel încât toate să creeze o voce coerentă?
Am învățat regulile doar ca să știu pe unde să le evit.
Ai senzația că imaginea trebuie să fie instantaneu înțeleasă sau e mai important ca ea să provoace, să rămână un pic enigmatică și să lucreze mai degrabă în mintea privitorului?
Îmi place să provoc: dacă textul spune măr, eu pun o pară. Cine poate spune că nu e tot așa?
Un afiș reușit trebuie să fie frumos sau să tulbure? Care este emoția ideală pe care vrei să o provoci în cel care vede afișul întâmplător?
Să-i pot opri orice alt gând în clipa în care se întâlnește cu el.
Cum te raportezi la tradiția afișului de teatru: cel desenat manual, iconic în anii ’60-’80 versus afișul digital de azi? În ce măsură schimbă tehnologia poezia imaginii?
Îmi desenez afișele mai întâi de mână, iar abia apoi intervin digital, doar acolo unde e nevoie. Îmi place să simt energia foii – mă face să fiu deja parte din spectacol, are o căldură aparte. Toate afișele mele există și ca tablouri în atelier. Nu am nimic împotriva digitalului, dar pentru mine legătura autentică cu această artă începe pe hârtie
În contextul unui festival precum Undercloud, afișul este doar identitate vizuală sau poate deveni un manifest al ediției, un statement vizual despre ce înseamnă teatrul independent azi?
Pentru mine, afișul e un manifest. Până la urmă, toate marile revoluții au început cu un afiș.
Când lucrezi, te gândești la publicul real, divers și grăbit, sau creezi mai degrabă pentru un spectator ideal, care îți va privi imaginea ca pe o lucrare de artă de sine stătătoare?
Caut acea emoție comună, universală, firul invizibil care ne leagă și ne aduce împreună.
Dacă ai putea rezuma DOLORES într-o singură formă sau culoare, cum ar arăta? Cât din tine rămâne în acea alegere?
Aici stă frumusețea: alegerea finală îmi aparține. Am vorbit cu Sma la telefon, mi-a povestit ideea, energia piesei, iar de acolo am început să desenez. Din dialogul cu ea am simțit deja cum va arăta afișul. Acest portret între negru si alb.
Fotografia principală, cu artistul, este realizată de Radu Tuță.