Kamila Szejnoch este o artistă vizuală din Varșovia, cunoscută pentru intervențiile sale în spațiul public, acolo unde memoria și ironia se întâlnesc în forme neașteptate. În cadrul programului Reclaiming Post-Industrial Futures al EUNIC Romania, ea a venit la Petrila pentru o rezidență artistică desfășurată între 25 iulie și 10 august 2025. De ce Petrila? Pentru că în inima Văii Jiului patrimoniul industrial nu a fost înghițit de ruină, ci a fost transformat într-un teritoriu al imaginației colective. Fosta mină, închisă oficial în 2015, continuă să respire prin inițiativele Planeta Petrila și Valea Jiului Society, care au reușit să facă din acest loc un spațiu de memorie activă și regenerare culturală.
În acest cadru încărcat de straturi istorice și sociale, Kamila a explorat ideea de „axis mundi” ca centru simbolic al unei comunități și a transformat un reper artistic al prezentului. Rezidența ei a fost atât un exercițiu de memorie, cât și o invitație pentru rescrierea legăturii dintre oameni, locuri și povești. Artista privește orașul ca pe un palimpsest: formele rămân, dar sensurile lor se pot rescrie, reactiva, ironiza sau transforma prin gesturi artistice. Sculptor la origine, dar atrasă mai degrabă de spațiul public decât de atelierul clasic, ea lucrează cu memoria locurilor și cu simbolurile care le locuiesc, iar intervențiile ei propun un dialog între trecut și prezent, între gravitate și ludic, între istoria vizibilă și straturile ascunse ale memoriei colective.
Am vrut să vorbesc cu artista despre cum se rescriu sensurile spațiului urban, despre rolul jocului în arta publică și despre felul în care un sit post-industrial poate deveni un rezervor al viitorului.
În intervențiile tale, obiectele își păstrează forma, dar își schimbă sensul. Este acesta un mod de a „reprograma” realitatea urbană?
Putem să-i spunem „reprogramare” sau „rescriere” a realității urbane. Punctul meu de plecare este de obicei un spațiu public deja existent. În general, temele mele preferate sunt, în cele mai multe cazuri, istoria și simbolurile urbane sau naturale. În același timp, am nevoie de ceva tangibil ca punct de start. Aleg un anumit motiv sau obiect, atâta timp cât forma sa este suficient de interesantă pentru a provoca interacțiune. Este important ca locul sau forma selectată să aibă o semnificație – de exemplu culturală, istorică, simbolică. Mă raportez la un strat de sens care există deja și este important pentru oameni… sau, dimpotrivă, unul care a fost uitat. Apoi încerc să mă apropii de aceste straturi, să le actualizez sau pur și simplu să le readuc în memorie, adăugând ceva nou și contrastant – distinct față de stilul sau funcția lor originală. De aceea, cele mai multe dintre lucrările mele constau din două elemente principale: unul istoric, tradițional, deja fixat în forma sa, și unul mai contemporan, jucăuș, interactiv.
Cum vezi relația dintre memorie și obiect: restaurezi povești vechi sau creezi altele noi?
Ambele sunt importante. De obicei, scopul meu este să creez un proiect site-specific legat de o istorie și un context local; pentru că mă interesează „arta în context”, mai degrabă decât lucrările de artă în sine, încadrate într-un „cub alb”. Inițial sunt sculptor, am studiat la Facultatea de Sculptură din Varșovia. Dar ceea ce mă absoarbe este spațiul public și relația cu orașul, mai degrabă decât sculptura în sens tradițional. Totuși, încă gândesc într-un mod „sculptural”. Pornesc de la forme – am nevoie de ceva tangibil ca punct de pornire – pentru a găsi ulterior o dimensiune socială mai largă.
Îmi place să caut straturi învechite ale trecutului, care au fost uitate. Aș spune că scopul proiectelor mele nu este doar un joc cu simboluri „demodate”, ci și readucerea lor în atenția publicului larg.
Ce rol joacă umorul și ironia în deconstrucția structurilor vizuale și sociale înrădăcinate?
Personal, îmi plac jucăriile, obiectele amuzante, culorile vii, gadgeturile. Cred că funcția de „jucăușenie” este inestimabilă.
În plus, jocul și arta au multe în comun. Artiștii organizează „jocul” folosind tehnici specifice, iar jucăriile și proiectele artistice sunt modele ale realității. Dintr-o perspectivă mai profundă, jocul este foarte universal și, prin urmare, potrivit pentru spațiile publice. Este asociat cu plăcerea, libertatea, fericirea, copilăria, dar, de fapt, este important în fiecare etapă a vieții. Nu doar copiii se joacă – și adulții o fac, ca să nu mai vorbim de animale. Cred că este un atavism pozitiv, dar și un instrument care poate fi folosit pentru a anima spații, a promova integrarea socială sau chiar a aborda probleme dificile. Desigur, o istorie tragică sau o statuie copleșitoare nu pot fi neutralizate peste noapte, dar spiritul jucăuș are o anumită putere dezarmantă. Cuvântul „dezarma” vine de la „armată”, dar îl putem folosi și într-un alt sens, spunem de exemplu „zâmbet dezarmant” sau „farmec dezarmant”.
Crezi că spațiul public are nevoie de un „drept la ficțiune” la fel de mult cum are nevoie de infrastructură?
Da, omul este o ființă simbolică. Avem nevoie de cultură, de limbaj verbal și vizual, de simboluri – într-un cuvânt – de un anumit nivel de abstractizare.
În spațiul public, artistul este mai degrabă un arheolog al prezentului sau un constructor de mitologii urbane?
În spațiul public, artiștii pot funcționa simultan ca arheologi și constructori. Artiștii au strategii diverse, astfel încât proporțiile pot diferi – când vine vorba de formă și conținut.
Personal, îmi place să folosesc elemente, formate și stiluri care sunt deja prezente într-un loc dat. Nu creez de fapt estetici proprii, ci mai degrabă folosesc formate care există deja în jurul meu. Găsesc forme ready-made și le introduc într-un alt context.
Într-un spațiu post-industrial, zidurile păstrează urme și tăceri. Cum ai lucrat cu aceste tăceri? Cum abordezi artistic un loc abandonat sau radical transformat, comparativ cu unul încă activ?
Lucrul cu structurile abandonate presupune ascultarea istoriei ascunse sau descoperirea memoriei colective. Putem să o comparăm cu „ascultarea unei scoici de mare”. Putem adăuga elemente noi care rezonează cu urmele existente sau le contrastează, creând o punte între trecut și prezent.
Pe de altă parte, locurile active implică o interacțiune directă sau un dialog cu mediul și oamenii actuali.
Poate arta fi un instrument real de regenerare post-industrială sau mai degrabă un catalizator simbolic?
Nu aș supraestima arta ca pe un factor decisiv, dar cu siguranță poate ajuta. Arta poate funcționa atât ca instrument real, cât și ca un catalizator simbolic al regenerării post-industriale. De altfel, ea este adesea folosită într-un mod instrumental – în procesul de gentrificare.
Cu siguranță, arta poate îmbunătăți calitatea estetică a vieții, revitaliza spațiile neglijate sau chiar defini identitatea locală. De asemenea, poate atrage vizitatori și turiști.
Cum putem, prin artă, să transformăm un „rezervor al trecutului” într-un „rezervor al viitorului”?
Un exemplu perfect al unui astfel de fenomen este Planeta Petrila, care a fost mai mult decât un catalizator al acestui proces. Sunt impresionată de modul în care o „inițiativă artistică de jos” a putut să aibă un impact atât de mare asupra realității; că mina de cărbune a putut fi salvată de la demolare și a obținut în final statutul de monument istoric.
Cum ai rezuma rezidența ta în Petrila? A fost mai degrabă un exercițiu de memorie sau de imaginație?
Venind la Petrila aveam doar o imagine de ansamblu a locului și a comunității Planeta Petrila. Am fost cu adevărat uimită de primirea călduroasă, ospitalitatea și inima mare a oamenilor pe care i-am întâlnit acolo, precum și de implicarea, imaginația și spiritul lor jucăuș.
Când am ajuns, am fost surprinsă de combinația dintre realitatea (post)industrială – adesea dură, chiar periculoasă – și natura pură – frumoșii Munți Carpați cu cultura lor „idilică” a păstorilor (care, apropo, a îmbogățit cultura poloneză cu vocabular și motive decorative, în urmă cu secole).
Mai întâi a trebuit să învăț despre istorie, spațiu și situația generală. Odată ce am dobândit ceva cunoștințe, am putut începe să folosesc imaginația. Ca punct de plecare am ales monumentul „No more tears” (Fără mai multe lacrimi), unde am realizat o intervenție / acțiune intitulată „Axis Mundi”.
Cu mult timp în urmă am avut ocazia să citesc o carte de Mircea Eliade – istoric al religiilor și filosof român. La vremea respectivă a fost o adevărată revelație pentru mine. Eliade a introdus în anii ’50 conceptul de Axis Mundi – care înseamnă (în latină) o conexiune între Cer și Pământ – centrul lumii. Exemple de axis mundi pot fi găsite în culturile cu practici șamanice sau sisteme animiste de credință, precum și în marile religii sau chiar în „centrele urbane” tehnologizate. Poate fi un copac, un munte, un turn, un stâlp al maiului, un totem, o biserică, un obelisc… Pe scurt, fiecare zonă locuită are centrul său; care este sacru sau cel mai important.
Monumentul „No more tears” din Petrila pare să fie un exemplu perfect de Axis Mundi local!