Am văzut de curând Cei patru fantastici: Primii pași și a durat ceva de la avanpremiera din România până azi să scriu ceva fiindcă am tot simțit că nu am ce. Apoi, mi-a trecut prin feed un articol scris de Mihai Tița, în care încă din titlu spunea despre acest film că este fantastic de mediocru. Așadar, a durat puțin să fac și eu ordine în impresii și să mă gândesc dacă are sau nu sens să scriu despre un film în timpul căruia îmi planificam activitățile rămase pentru restul zilei.
Cei patru fantastici: Primii pași se anunța a fi un film cu și despre familii, și este. Nu mă așteptam să bubuie la nivel intelectual cei din sală, dar totuși, cu galaxii și artificii retro, unde s-a încercat, cu o solemnitate a exagerării emoționale să ni se vândă mai mult ambalajul decât nucleul narativ, parcă mă mai așteptam la ceva. Filmul vine cu o estetică retro-futuristă, lucru care nu-mi displace. Costumele, paleta cromatică fac din cadre un muzeu al kitsch-ului futurist, ca o petrecere vizuală pe care Marvel pare să o stăpânească din ce în ce mai bine în lipsa unui fir narativ serios. Nu știu de ce atâția critici laudă acest tablou al falsei opulențe și îl consideră un retro-futuristic reboot sau mai rău, spun că arată absolut superb. Pentru mine, nici vizual, nici ca emoție, nici ca fir narativ nu a reușit să miște nimic.
Silver Surfer, așa cum apare în noul film, era personajul care mă intriga cel mai mult. Vizual, este un personaj bine lustruit, dar narativ e un fel de metaforă abandonată. Julia Garner îi dă o prezență spectrală, de entitate suspendată între uman și inuman, undeva între victima destinului cosmic și agentul răului absolut. Silver Surfer e un personaj fascinant pentru că este mesagerul lui Galactus, adică sclavul unui zeu devorator de lumi, dar și un fel de Prometeu negativ, care aduce vestea focului și a stingerii lui totodată. E figura clasică a intermediarului, condamnat, o simplă voce frumoasă, dar fără un discurs propriu. Din punctul ăsta de vedere, personajul devine imaginea perfectă a cinema-ului Marvel actual în care avem un mare gol scenaristic.
Ironia e că, vizual, Silver Surfer e poate cea mai reușită creație digitală din tot filmul. Și aici ajungem la un paradox estetic: cu cât chipul său arată mai curat, cu atât sensul personajului devine mai tulbure. Iar asta e exact problema imaginii cinematografice contemporane, unde suprafața e atât de strălucitoare, încât nu mai reflectă nimic altceva decât tehnica prin care s-a ajuns la ea. Silver Surfer devine, deci, un simulacru sau surfer al pixelilor. Iar dacă Galactus, uriașul colosal, ne inspiră spaima originară în fața sublimului teribil, Silver Surfer ar trebui să ne emoționeze prin ambivalența sa tragică. Dar filmul o reduce la rolul de mesager cosmic care arată bine, dar livrează fast-food narativ. De aici apare ironia finală: cel mai bine construit personaj digital din film e și cel mai gol de conținut. Un zeu minor condamnat să ne amintească nu de drama cosmică, ci de drama filmului cu supereroi din prezent.
S-or fi făcut sacrificii pentru imagine, ca de obicei, dar o imagine nesusținută de un fir narativ este doar praf în ochi și am cam ajuns să spun asta după fiecare nou film Marvel. În multe articole bazate atât pe trailer, cât și pe impresiile post vizionare, se pune accent pe profunzimea emoțională, însă aceste valențe ale lumii interioare specifice personajelor nu sunt mare lucru. Ok, avem anxietăți paternale (Reed), Sue, fiind însărcinată le are pe ale ei, dar apelul la emoție se face exclusiv printr-un melanj sentimental unde nimic nu are o rezonanță reală. Nici vreo superputere, cu adevărat.
În ciuda review-urilor pozitive, pentru mine filmul ăsta este un eșec care nu ar fi trebuit să supraviețuiască criticii. Aș acuza producătorii pentru plictiseală, pentru senzația că mă uit la un lung trailer și că aproape două ore din viața mea au fost sacrificate în speranța că se va întâmpla ceva în afara slabei acțiuni care a fost previzibilă încă din expozițiune.
Cei patru fantastici: Primii pași e un film care pare mai interesat să-ți arate că poate să te emoționeze, decât să te lase efectiv emoționat. E un spectacol fad cu un schelet narativ gol, nici măcar cu un haos controlat. Totul e steril, de la scenariu la vizual, iar partea cu declanșarea emoțiilor, care e premeditată, nu face decât să scadă și mai mult interesul. Așadar, nu mi-a plăcut deloc. A fost o demonstrație de stil, cu camere, costume și efecte, cu un apel la emoție lipsit de ancoră și cu un scenariu mai subțire decât necesitau cele aproape două ore de film. Chiar și pentru o duminică în care nu aveam ceva musai de făcut, a fost o mare pierdere de vreme care m-a convins că foarte greu voi mai da șanse următoarelor filme Marvel.