Poate că una dintre întrebările relevante ale timpului nostru este aceasta: mai citim sau nu mai citim autori problematici? Am trecut deja de perioada romantizării comportamentului decadent, nu mai există nimic romantic în afișarea imoralității, băutura nu mai câștigă de la sine putere în arta creației, suntem din ce în ce mai atenți la cine sunt oamenii care scriu și dacă merită atenția noastră. Toate aceste lucruri absolut firești denotă evoluția noastră, dacă nu spre un ideal moral, măcar spre o mai bună purtare socială, de data asta factuală, nu doar de fațadă. În tot acest demers uneori trebuie să ne amintim că greșeala este umană, dar în același timp nu putem fi opriți de la a trece totul prin filtrul experienței personale (și a judecăților de valoare, prejudecăților aferente, de altfel de înțeles). 

Cu alte cuvinte, mai e suficientă opera ca să salveze un autor pe care nu-l suportăm? Și aici, de multe ori, nu se mai face distincție între persoană, acte, profesie, operă: toate acestea formează autorul și lucrurile se iau ca un întreg.

De pildă, mai este moral s-o citim pe J. K. Rowling, care în repetate rânduri și-a arătat transfobia? Uneori în moduri aproape puerile, dacă nu ar fi fost cu adevărat jignitoare și dăunătoare comunității LGBTQIA+. În acest sens, mai mulți creatori de conținut s-au filmat arzând sau aruncând seria Harry Potter la gunoi. Un act de violență este adesea răsplătit cu un alt act de violență. Maria Ressa vorbea în Cum să înfrunți un dictator despre decența pe care o păstrează în practicarea jurnalismului. A lupta pentru libertate refuzând să decazi și să mânuiești aceleași tertipuri mârșave pentru obținerea rezultatelor. Cu toate că, altcineva ar putea argumenta, fără o politică dinte pentru dinte, rezultatele întârzie să apară, ne complacem în urmele unei decențe care ne trage la fund și pierdem teren. Oricare ar fi adevărul, e totuși incontestabil că suntem în zona crepusculară a cancel culture. O epocă în care gândirea critică devine din ce în ce mai importantă.

Este natural ca prima reacție a cititorilor să fie de respingere. Nu putem vorbi despre celelalte sisteme de învățământ, dar în România biografia autorilor canonici este băgată sub preș în cele mai multe cazuri. Dacă se vorbește, se vorbește despre lucrurile bune, admirabile. Cel puțin așa era pe vremea mea, însă recente interacțiuni cu liceeni mă fac să cred că mare lucru nu s-a schimbat în direcția aceasta. Am avut pe rând profesori obsedați de Eminescu și de geniul scriitorilor români fără pată, de parcă era un tabu să menționezi legionarismul lui Mircea Eliade sau să subliniezi inevitabilul: că acești scriitori sunt oameni și unii dintre ei au făcut greșeli absolut teribile, penibile sau chiar dezgustătoare. Maitreyi era în continuare privit ca un roman de dragoste ideal când eram eu la școală, sexualizând adolescenta prostuță și idealizând geniul bărbatului matur. Mă întreb dacă azi s-ar îndrăzni o discuție pe tema perversității, fetișizării și chiar pedofiliei prezente în această carte. Totuși, o astfel de educație în școală aduce de la sine două lucruri. Primul, dezamăgirea imensă atunci când descoperi greșelile acestor autori idealizați. Al doilea, necesitatea de a-i desființa, de a-i cancela și de a nu le recunoaște meritele, oricare ar fi ele. Pentru că au fost oameni răi. 

Să ne înțelegem, o alegere personală de a NU citi un autor mi se pare perfect legitimă, oricare ar fi motivul pentru care faci asta. Mai ales pentru că recunoaștem azi cât de prețios este timpul fiecăruia dintre noi și a avea grijă de starea ta, fizică și mentală, trebuie să fie întotdeauna o prioritate. Dar și o alegere de a citi în continuare astfel de autori problematici mi se pare la fel de legitimă. Aici ar trebui de fapt să vorbim despre gândirea critică și despre necesitatea libertății și a unui dialog permanent: a afla despre aceste lucruri, a discuta, a diseca și a pune în context cărțile pe care le citim. 

Scriitoarea Yiyun Li scrie în Harper’s Magazine că a fost trasă la răspundere de niște cititori pentru faptul că citește și predă Tolstoi, când acesta a fost un om rău (profund patriarhal, un aristocrat cu servitori care s-a purtat discutabil cu soția sa). Răspunsul acesteia mi s-a părut din prima suficient pentru a explica o parte din polemică. Doar pentru că un autor a făcut lucruri îngrozitoare, tu poți să alegi în continuare să îl citești, iar ușurința cu care facem cancel culture poate avea ceva intrinsec periculos. Cu alte cuvinte, e vorba și de alegere, dar și de un discurs critic. Într-un fel, am putea trăi în epoca „morții autorului”, a interpreta un text indiferent de intențiile, viața și biografia acestuia. Să ne concentrăm, cum ne sfătuiește Barthes, pe text și, mai mult, pe interpretarea individuală a acestuia. Deci fiecare carte pe care o citești este a ta și mi se pare că noi citim mult (și) așa astăzi. În același timp, totuși, suntem foarte sensibili la biografia autorilor (și nu spun că nu ar trebui să fim).

Dacă auzi ceva neplăcut despre un autor și nu l-ai citit niciodată, șansele ca tu să-l încerci de bunăvoie sunt diminuate (o reacție firească). De când am aflat despre homofobia lui Orson Scott Card, n-am mai avut chef să-l citesc, la fel cum, neînțelegându-mă oricum cu stilul lui Joseph Conrad, l-am abandonat fără vinovăție când am citit despre rasismul lui. Totuși, Jocul lui Ender îmi place încă foarte mult și mă gândesc la cartea asta cu plăcere, indiferent de autor, la fel cum pentru mine Harry Potter există și îmi creează bucurie indiferent de ce spune sau face J. K. Rowling. Pot spune că îmi place Harry Potter și în același timp că nu-mi place J. K. Rowling și nu sunt deloc de acord cu poziția ei. 

Există nuanțe, dar aceste nuanțe nu ar fi posibile fără un dialog și o continuă cercetare. A trage la răspundere un autor pentru lucrurile pe care le face cred că este necesar. Și, în același sens, asta se va putea traduce uneori inclusiv prin poziția unor edituri, publicații etc. față de acest autor. În paralel, alegerea unui cititor de a citi operele unui autor problematic nu mi se pare controversată. Din contră, tocmai această ambivalență ar trebui să ne bucure și să deschidă o conversație între noi. 

Întorcându-mă la ce spunea Yiyun Li despre ușurința cu care suntem predispuși să facem azi cancel culture, mi se pare și mie esențial să ne păstrăm mințile cât mai deschise și să cercetăm, thinking through – rather than just thinking, cum spune scriitoarea americană de origine chineză. Nu știu dacă ne putem separa gândurile de sentimente (pe care aceasta consideră că le transformăm astfel în adevăruri absolute), dar cred că și în acest melanj indisolubil între sentimente și gândire, e cu atât mai pertinent faptul că nu trebuie să rămânem, așa cum ne sugerează, la primul gând, al doilea, al treilea sau al patrulea, ci să mergem până la limitele personale de gândire. Chiar cu asumarea faptului că nu vom avea concluzii precise, transparență categorică, delimitarea totală dintre bine și rău. 

Acestea fiind spuse, recentul scandal din zona cărții a fost un prilej de a ne gândi la cancel culture, dar și un prilej de a vorbi despre ce înseamnă comunitatea bookstagram și dacă autorii trebuie să simtă recunoștință față de activitatea acestora, indiferent de propriile gusturi și înclinații cu privire la modul în care această comunitate abordează promovarea cărții. Personal, sunt și voi fi întotdeauna recunoscătoare oricui îmi citește cărțile, indiferent de cum și când o face. Dar ăsta nu este un sentiment impus, e ceva ce simt cu zero efort, așa că nu aș ști cum ar fi să îți exersezi această atitudine dacă n-o simți. Ca cititoare care face conținut de promovare, nu cred că autorii ar trebui să-mi fie recunoscători în vreun fel. Postările mele nu sunt pentru ei, neapărat, ci pentru acei cititori care caută inspirație și recomandări, pentru comunitatea pe care o îndrăgesc și de care mă simt și legată și îndatorată. Cu toate acestea, indiferent dacă această recunoștință ar trebui să apară sau nu, cred că e necesar respectul autorului față de cititorii săi, în orice formă vine aceasta. Și probabil va fi controversat, dar cred că autorii au o responsabilitate și mai mare decât cititorii în direcția asta: cred că ei trebuie să-și respecte cititorii by default, chiar dacă nu sunt de acord cu ei, chiar dacă sunt bookstagrammeri sau cititori anonimi. Nu trebuie să fii recunoscător și nu e un sentiment ușor de mimat, însă a respecta activitatea altcuiva mi se pare necesar, de ambele părți, cu un accent pe autorul care a ales să se expună și să ofere ceva lumii, inclusiv posibilitatea de a fi de la sine admirat și respectat.

Comunitatea bookstagram este foarte diversă și inventivă, putem vorbi lesne despre postări estetice sau nu, conținut video tot mai distractiv, postări de marketing foarte bine gândite. Nu pot să spun că înțeleg în mod natural faptul de a fi deranjat de postări simpliste. Asta pentru că au rolul lor, dar și pentru că nu toți cititorii sunt sau trebuie să fie analiști riguroși. De asemenea, mi se par exagerate și elitismul și luarea în derâdere, precum și această atitudine ironică și superioară față de influencerii de carte, de parcă sunt, ca să cităm un autor pe care îl citesc în alte contexte cu plăcere, „gândaci de bălegar” (ca să fim corecți, se preconiza că influencerii de carte vor fi mai mulți decât gândaci de bălegar în univers). 

Sunt moduri și moduri în care îți poți exprima critic părerea despre o anumită activitate pe care nu o agreezi și când ești autor și alegi să te exprimi în spațiul public, trebuie să-ți asumi o sumedenie de reacții: mai ales când faci o anumită alegere de cuvinte. Nu mi se pare nimic nelalocul lui în a spune că nu îți plac pozele cu pietricele, de pildă, nu mă deranjează chiar dacă am poze cu cărți în iarbă, tocmai pentru că nu sunt făcute pentru autor. Însă este absolut evident că această comunitate care muncește activ pentru carte se va simți ofensată (mai ales de modul în care au decurs apoi lucrurile, transformându-se într-un scandal ceva ce nici nu trebuia să fie motiv de scandal, cred eu). Nu, nu mi se pare deloc în regulă să dai o steluță pe Goodreads cărților doar pentru că te-a supărat un autor pe Facebook. A-l critica și a-i desființa cartea pentru că nu îl agreezi sunt două lucruri separate. Totuși, e naturală o anumită reacție combativă a cititorilor atunci când un autor ia în derâdere, în repetate rânduri și în multiple moduri, activitatea lor. S-a derapat de ambele părți și s-au întins mult limitele decenței. Însă rămâne faptul: cred că unii autori nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă comunitatea bookstagram. Adesea e criticată pentru că e „prea pozitivă” și nu se fac recenzii negative (ceea ce denotă pentru mine o necunoaștere a spațiului booksta/booktok/booktube, pentru că eu am văzut, citit, auzit multe păreri contrare, chiar și raderi ale cărților care au dus apoi la tot felul de scandaluri, mai ales că unor autori nu le-a plăcut să audă de rău despre cărțile lor, înțelegeți). Această comunitate de cititori face un uriaș de bine cărții, fie că ne place să recunoaștem asta sau nu, fie că simțim sau nu recunoștință, iar munca lor trebuie recunoscută și respectată. 

Modul în care a evoluat promovarea cărților pare surprinzătoare pentru unii care nu pot face diferența între aceasta și critică, care presupun că s-a mutat recenzia/critica în acest spațiu. Într-un fel e o tranziție, dar în același timp nu poți avea aceste pretenții. Pentru că mulți care postează despre cărți nu sunt experți, nu sunt critici, nu sunt nici măcar absolvenți de Litere. Și a-i trage la răspundere pentru faptul că nu sunt suficient de complecși mi se pare josnic, îmi pare rău s-o spun. Și sunt și cititori mai pregătiți, care au terminat poate Litere sau altceva și care sunt capabili de un discurs critic suculent, chiar dacă nu în termeni academici, complicați sau care respectă terminologia critică (ceea ce denotă o super bună înțelegere a lor a rețelelor de socializare). 

A fi bookstagrammer nu e echivalent cu a fi critic, nici măcar cititor profesionist, iar a separa ideea de bookstagrammer de cititor nu se poate pentru că, deși există cititori care nu sunt bookstragemmeri, toți bookstagrammerii sunt cititori. Comunitatea asta, repet, e atât de diversă încât ar trebui făcută o analiză separată asupra ei. Și nu cred că înlocuiește critica sau că ar trebui s-o facă, dar cred că o postare despre o carte, fie ea estetică cu pietricele, va ajunge la mult mai mulți oameni decât o critică literară astăzi. Și mi se pare elitist să deplângi asta, când poate fi de fapt un câștig, chiar și în detrimentul criticii tradiționale. 

În ceea ce privește simplitatea unor recenzii, de multe ori trebuie să ne gândim poate că și cărțile pe care le scriem noi azi, unele dintre ele cel puțin, chiar nu sunt atât de profunde. Unele sunt povești super bine spuse și aduc după sine o plăcere naturală de a citi cartea, nu toate sunt intrinsec pasibile de analize riguroase. Și dacă uneori această analiză simplă vine din marketing, tot nu văd nimic greșit în asta. Pentru că scopurile comunității care postează despre cărți nu sunt aceleași cu scopurile criticii, trebuie să fim conștienți de asta fără a încerca să diminuăm sau să luăm în râs activitatea lor. Elitismul e ineficient, nu doar neplăcut, și în cazul ăsta chiar o atitudine eronată. De aceea aș face o distincție între această atitudine și a spune pur și simplu că-ți place/nu-ți place cum se face promovarea. 

Eu mă țin cât de departe pot de cancel culture. Pentru mine e un prilej să-mi exersez gândirea critică. De asemenea, sunt destul de atașată de nuanțe și analiză, așa că depinde foarte mult de context. Sunt autori contemporani pe care nu vreau să-i citesc pentru că nu-mi plac deloc discursurile lor și nu e mare pierdere pentru mine. Sunt și autori contemporani ale căror cărți le explorez chiar dacă nu sunt de acord cu ce susțin. Și regulile sunt și mai puțin rigide, în cazul meu, când vine vorba de autori morți. Pentru că nu se pot apăra, pentru că nu-și pot argumenta pozițiile și nu toate lucrurile de care sunt acuzați sunt perfect verificabile, dar și pentru că sunt morți și dialogul e mai ușor când vorbim despre oameni care nu au trăit în aceleași timpuri cu mine și nu au avut privilegiul acestei evoluții de gândire/perspectivă, când e mult mai evident cât de dezgustătoare sunt unele lucruri practicate de ei în trecut. Poate că și generațiile viitoare vor considera autorii de azi (care nouă ni se par OK) absolut primitivi și nefrecventabili. N-avem de unde ști. 

De altfel, autorii sunt și ei oameni și toți oamenii fac rele, într-un fel sau altul. Dar unele rele sunt mai rele decât altele. Așa că nu aș putea acuza niciodată un cititor care decide să nu mai citească un autor pentru că, de pildă, a pus o poză cu un tomberon și cafeluță ironizându-și cititorii. Voi înțelege un cititor care, profund marcat de discursul unui autor, preferă să nu-l frecventeze. Cum în același timp voi milita întotdeauna pentru un discurs cât mai analitic și nu voi fi de acord cu un cititor care dă o steluță unei cărți pe Goodreads pentru că e supărat pe autor (dacă e supărat pe carte, asta e altă poveste). Asta e frumusețea gândirii critice, nu întotdeauna trebuie să tragi anumite concluzii, nu există un semn de egalitate între a citi opera unui autor problematic și a fi tu însuți problematic. Cred că ne-ar face bine dacă, atunci când se studiază la liceu, să se vorbească și despre contexte și despre putința parcurgerii unui text indiferent de biografia autorului. Nu pentru a-l accepta, ci pur și simplu pentru că a critica ceva, cum spune și Yiyun Li, înseamnă automat să cunoști bine acel lucru. 

Am ridicat din sprânceană când am auzit un autor contemporan criticându-l acerb pe Mircea Cărtărescu și am râs când am văzut că-i citise toate cărțile. Dar de ce, m-am întrebat, până la urmă? Doar ca să-l vorbești de rău? Pe lângă faptul că practica în sine era mai mult o bârfă răutăcioasă din punctul meu de vedere, totuși trebuie oferit cezarului ce-i al cezarului: îl citise în întregime și nu vorbea din amintiri sau lucruri superficiale, așa cum unii desființează autoare precum Ferrante fără a le fi citit, spunând că sunt superficiale și prea preocupate de feminism sau universul feminin. 

Greșelile autorilor sunt mai vizibile decât greșelile cititorilor. Dat fiind contextul, e inevitabil. Cred că a alege să nu citești un autor nu înseamnă să faci cancel culture. Noi alegem ce și pe cine citim, chiar dacă motivele noastre sunt întemeiate pe experiențe personale, gânduri sau sentimente, pe faptul că nu suntem de acord cu poziția unui autor sau pentru că ne-a jignit. Mărturisesc că pe aceasta din urmă trebuie s-o înțelegem cel mai bine. Când există atât de multe cărți pe care vrei să le citești, de ce te-ai opri tocmai asupra cărților unui autor care te-a jignit? Aici este o nuanță atât de vizibilă, încât se auto-explică, gândirea critică can do only this much, cum s-ar spune.