În picturile Gizellei Popescu am descoperit de fiecare dată decorurile teatrale ale libertății, precum și fețele fluide ale feminității. Arta sa provoacă vizual și conceptual, cu o voce asumată și o estetică pe care mulți ar numi-o simplu: curajoasă. Lucrările artistei pun în scenă mituri, roluri și arhetipuri astfel încât să putem privi dincolo de imagine, spre interogații care ne vizează direct.
Gizella Popescu este totodată una dintre artistele care au participat în Balchik Art Residency, un program de rezidențiat artistic longeviv, pe care Asociația Elite Art îl organizează de peste 20 de ani. Așadar, am vrut să stau de vorbă cu artista despre figurativul lipsit de timiditate, despre pictura care devine discurs și despre cum percepem arta la granița dintre decor și investiție, pornind în special de la faptul că Gizella Popescu este parte activă a campaniei lansată de Elite Art Gallery: „Artiștii creează. Tu îi susții.”
Lucrările tale creează un spațiu teatral în care personajele au roluri fluide, instabile. Ce înseamnă pentru tine această teatralitate în pictură? E un mod de a masca realitatea sau de a o revela mai profund?
Pentru mine, teatralitatea nu este o mască, ci o oglindă care deformează strategic. În acest spațiu, personajele nu sunt blocate într-un singur rol, ele joacă, improvizează, se metamorfozează imaginativ. Cumva cred că încerc să fac realitatea să devină mai vizibilă în fragmentele ei contradictorii. Teatrul pictural pe care îl construiesc satisface tendințele mele maximaliste și este totodată o expunere a unui joc mai mult sau mai puțin real al unor idei colective arhetipale moștenite, dar văzute prin prisma instabilității contemporane.
Utilizezi des arhetipuri feminine. Cât e apropiere de tradiție și cât e distanțare ironică în modul în care reconstruiești aceste simboluri?
Este un amestec între acțiune deliberată și inconștient. Mă apropii de tradiție pentru a-i înțelege forța, dar îmi place să mă duc și dincolo de granițe. M-am jucat natural cu arhetipurile feminine pentru că feminitatea este, normal, ipostaza în care mă regăsesc cel mai ușor și, cum lucrez mult în zona de portretistică, cred că mă și reflect mai mult sau mai puțin în lucrările mele. Cu toate astea, îmi privesc personajele ca pe niște forme deschise, care merită chestionate, motiv pentru care am în unele lucrări și personaje androgine. Cred că mă distanțez destul de mult de arhetipurile pe care le utilizez pentru că intervine procesul creativ, care în mod cert reconstruiește plastic și afectiv sursele de referință.
Memoria colectivă pe care o interoghezi este mereu în schimbare. Are arta puterea să salveze ceva din această memorie?
Memoria colectivă este mai puțin despre fapte fixe și mai mult despre stări, despre ce reverberează în noi, care într-adevăr se schimbă constant și într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Cred ca arta facilitează o colecționare a urmelor-afective, vizuale, simbolice etc. Ea nu salvează neapărat doar în sens muzeal, ci și regenerează sensuri, pentru că toate lucrurile sunt repetitive și ciclice. În artă se practică această reluare a acelorași idei din diferite perspective și probabil e una dintre calitățile ei cele mai evidente și utile, ca un fel de update al memoriei colective.
Lucrezi într-un registru vizual îndrăzneț, dar totodată subtil. Cum negociezi relația cu privitorul: îl seduci, îl contrazici? Ce așteptări ai de la el?
Cred că îmi place să provoc o întâlnire nici comodă, nici ostilă. Poate că în unele lucrări seduc mai întâi prin sensul decorativ, dar provoc prin tensiune. Nu cred în arta care explică tot, dar nici în totala inaccesibilitate. Privitorul ideal ar fi acela care se lasă deranjat un pic, e curios, dispus să nu înțeleagă imediat. Așteptarea mea e să se întâmple acest schimb de sensuri tăcut.
Cât de importantă este susținerea financiară a artiștilor tineri (prin achiziționarea lucrărilor), mai ales că pe scena artistică recunoașterea vine uneori mai greu decât talentul?
Într-o lume care cere rezultate rapide și vizibilitate constantă, vânzarea lucrărilor este esențială. Talentul nu poate exista pe termen lung fără resurse. Susținerea financiară nu e un capriciu, ci o condiție de bază pentru ca un artist să-și continue munca și să se dezvolte.
Crezi că arta contemporană riscă, în lipsa unui public activ, să se transforme într-un spațiu autoreferențial? Ce poate face artistul pentru a menține viu dialogul cu societatea?
Da, există riscul autoreferențialității, mai ales când artistul vorbește doar înăuntrul sistemului artistic, cum se și întâmplă des. Probabil că soluția în esență este găsirea unor forme potrivite de relaționare cu publicul. Uneori e nevoie doar să creezi un context în care publicul nu se simte exclus, dar alteori s-ar putea să fie nevoie de investiții financiare mari și efort constant pentru a atrage un public de calitate și pentru a face evenimentele vizibile către un public cât mai mare. Artistul poate rămâne sincer și implicat în fenomenele sociale și artistice, dar nu cred că poate fi deplin responsabil și pentru asigurarea vizibilității sale optime, pentru că asta ar fi sarcina unui alt segment al artei (galerii, autorități etc.). Cred ca la crearea acestui cadru de dialog al artei cu societatea trebuie să participe foarte mulți actori, este pur si simplu un efort colectiv.
În expoziții precum Wrong freedom sau Fețele lui Venus ai adus în prim-plan o revizitare a libertății și a feminității. Ce îți oferă aceste teme și de ce revin în lucrările tale?
Pentru că nu sunt teme epuizate. Libertatea și feminitatea sunt mereu negociabile, mereu în pericol. În orice caz, eu le folosesc ca puncte de plecare, dar lucrările dezvoltă adesea mai multe sensuri. Discursul meu nu e static, ci îmi tot reapropiez poetic diverse idei. În Wrong freedom, libertatea era tratată ca o promisiune nerealizată, iar în Fețele lui Venus, feminitatea devenea o mască polifonică între mit, istorie și prezent, deci discursul se schimbă mereu.
Dacă ai putea lansa un mesaj direct către colecționari, instituții sau publicul larg legat de sprijinul real al artiștilor contemporani, care ar fi acela? Ce ar trebui să înțeleagă dincolo de ideea de „decor” sau „investiție”?
Pe mine nu mă deranjează nici ideea de decor ori investiție și chiar încurajez potențialii colecționari să țină cont de ambele și să se bucure că, pe lângă cele două atribute, arta aduce și sensuri profunde, vorbește despre un mod diferit de a vedea spațiul și lumea, prin intermediul unui proces creativ viu, fragil și necesar sufletului uman.
Imagini din arhiva personală a artistei Gizella Popescu.