George Bonea este, cum se spune, un om care poartă multe pălării. Cea de comediant, printre altele, dar și cea de muzician sau cea de scriitor, uneori suprapunându-se, alteori făcându-l cunoscut unor felii de public care poate că-i refuză celelalte dimensiuni. Este sociolog și, de puțină vreme, tată. Acum a publicat, la Editura Litera, cartea Niște animale, pe care am citit-o cu amestecul acela de entuziasm pe care-l trăiesc când dau de o carte bună și greața care-mi însoțește momentele în care îmi dau seama că tragediile și dramele mele sunt ale unei generații, că răul nu a fost limitat la lumea mea mică, ci dimpotrivă. Astfel încât am vrut să ne explice chiar autorul „ce a vrut să spună” și cui, dar și de ce.
Niște animale a apărut într-o colecție foarte bună de la Editura Litera, Pantazi, și nu am remarcat că nu doar pe mine m-a dus cu gândul la brutalitatea unei lumi a copiilor, așa cum e în Împăratul muștelor, de exemplu. Cu ce gânduri te-ai alăturat colecției și care speri să fie drumul cărții, care îi e publicul-țintă?
M-am alăturat colecției Pantazi din noroc. Potrivire de caracter (îi putem spune și așa). Manuscrisul potrivit la omul potrivit, acela fiind Cosmin Perța, coordonatorul colecției Pantazi. Dacă Niște animale este ce trebuie și unde trebuie i se datorează lui și (mai ales) prietenului Remus Boldea (A râs și tata, Degeaba ai citit atâtea cărți), primul care a citit manuscrisul și mi-a zis „Cosmin e omul la care trebuie să ajungă asta”. Așa că „m-am alăturat” acestei colecții cu entuziasmul oricărui scriitor care e primit cu brațele deschise de cineva care vede potențial și îi înțelege mesajul. Apoi, citind și o parte din celelalte cărți ale colecției mi-am dat seama că numitorul comun al găștii este Demitizarea. Eu asta mi-am propus în Niște animale, nu știu dacă și ceilalți pe care am avut ocazia să îi citesc, dar asta am regăsit și la ei. Poate asta și-a propus și Perța.
Drumul cărții? De obicei mă feresc să spun că e pentru oricine, dar cred că e pentru aceia dintre noi care vor să-și reamintească anii 90-2000, tranziția, care sunt curioși să afle cum se desfășura copilăria vremurilor pentru cei care locuiau în cartierele de blocuri gri despre care am tot auzit în celebre piese hip-hop. Reacțiile pe care le-am primit de la cititori din toată țara, indiferent de mărimea orașului, mi-au confirmat că ce se întâmplă în carte n-a fost doar acolo, ci s-a replicat peste tot, cu alte nume de personaje, dar tensiuni și dinamici similare. Așa că publicul-țintă poate să fie oricine e curios de copilăria copiilor de beton.
Începi Niște animale scriind despre arhitectura cartierelor comuniste, cu clădiri ca piese de Tetris. Remarci „similitudinea cu vechiul joc digital” unde totul era „rece, gri, pătrățos, simplu și colțuros”. Dată fiind și pregătirea ta de sociolog, cum explici nostalgia și idealizarea pe care le trăiește o bună parte din populația României în legătură cu cât de „frumos și bine” era atunci, la granița aceea incertă dintre comunism și anii ’90?
Sunt multe explicații pentru nostalgia și idealizarea trecutului, dar cred că una dintre cele mai potrivite (ori care pare că bifează o proporție covârșitoare din populație) are legătură cu faptul că lumea zilelor noastre este mult mai complexă și dificil de înțeles, cu mult mai multe informații (de multe ori greu de înțeles, antitetice, anti-valori tradiționale). Copiii și adulții anilor ’90-2000, ante-Social Media, erau expuși la o bulă infimă de informații comparativ cu zilele noastre. Tot ce știau era din presa tradițională, cu limitările și fetișurile ei. Astăzi totul e copleșitor, și ce înainte nici nu ajungea în universul tău (feminism, identitate de gen, drepturi ale minorităților ș.a.m.d.) e acum la un click distanță, aducând valuri de informații, opinii.
Oamenii sunt dispuși să uite ororile/dificultățile/problemele trecutului doar pentru că n-au timp, nervi, răbdare, susținere, structură, confort să se ocupe de temele moderne (unele fiind și în conflict direct cu o serie de credințe puternic înrădăcinate).
Pe scurt, nostalgia e puternic influențată de faptul că e mult prea greu și obositor să rămâi în pas cu modernitatea. Și nu o spun ca pe o critică la adresa celor care nu reușesc, destul de mulți nu își permit luxul financiar și emoțional să fie contemporani cu principalele teme ale zilelor noastre. Îmi e greu să cred că îți poate păsa de alții când altora nu pare să le pese de tine.
Cum spuneam, Bucureștiul post-decembrist e pentru personaje ca o incursiune în Împăratul muștelor. „Am fost o adunătură de copii parcă abandonați de adulții din viețile noastre și lăsați ca într-un experiment de laborator să ne autoguvernăm într-un sistem politic doar de noi știut, mici pioni, cai, regi, ture și nebuni care ajungeau acasă doar după lăsarea întunericului, ori când părinții își aminteau că trebuie să hrănească vocile al căror murmur se auzea uneori de afară”, scrii la un moment dat. De ce ai simțit nevoia să diseci și să redai această lume aparte, a anilor ‘90 din capitală?
Inițial, subiectul cărții a pornit ca o discuție între mine și soție, îi povesteam cum a fost copilăria într-un cartier „dubios” al Bucureștiului anilor ‘90-2000. Ca în orice proces cvasi-terapeutic de redescoperire, am început prin a mă fofila de amintirile găunoase, omițând (conștient/inconștient?) aspecte cruciale. Barbare. Animalice. Totuși, cu cât săpam mai adânc ajungeam la lucruri din ce în ce mai deranjante. Normale atunci, hidoase azi. Apoi mi-am dat seama că la o primă discuție cu cei de o vârstă și mediu ca mine avem tendința să spunem despre cât de „frumoase”, „libere” și „originale” au fost copilăriile noastre de beton. Dar săpând și săpând ne dădeam seama că anii ăia au format (poate) animalele care astăzi sunt în trafic, politică, pe stadioane, în relații ș.a.m.d.. Poate că anii ăia de copilărie ar putea compune o parte din lungul răspuns la întrebarea „de ce suntem unde suntem?”. Simt că nu se scrie, filmează și documentează destul despre copilăria milenialului crescut în urbanul tranziției. La cântat e ceva mai bine pe tema asta.
Ca sociolog și proaspăt tată, după spaima alegerilor și toată înțelepciunea pe care românii ar fi putut să o dobândească în urma lor, care sunt speranțele realiste și care sunt previziunile specialistului pentru lumea în care crește copilul tău și care-l va întâmpina când va ajunge la maturitate?
Previziuni n-aș putea să ofer pentru că nu dispun de măsurători concrete și lumea este atât de complexă încât o invenție de mâine poate rescrie complet lumea. AI-ul, social-media, toate astea au venit pe nepusă masă și uite cât de multe au reușit să schimbe într-un timp istoric foarte scurt.
Cred și simt că sunt favorizat de soartă să cresc un copil într-o țară care e totuși mai aproape de Bine decât de Rău, comparativ cu alții care suferă pentru că realmente nu s-au născut în geografia potrivită. Sunt ferm convins că fiul meu va putea avea acces la cea mai bună variantă de lume care există pentru el (conform bagajului social și financiar) atâta timp cât are parte de educație, susținere emoțională, libertate creativă și e încurajat să aibă inițiativă. Dacă va avea habar să gestioneze (emoțional) haosul inevitabil și se va bucura de ceva noroc (discutabil cât își face omul din el) cred că o să fie o ființă umană ok atât pentru sine, cât și pentru ceilalți.
Din păcate am impresia că la nivel micro creștem copii pentru o lume ideală la care nu contribuim macro. E paradoxal că ne creștem copiii să fie „buni”, „politicoși”, „respectuoși”, dar după o vârstă le spunem și să „dea din coate”, „mai bine să plângă mă-sa decât să plângă mă-ta” ș.a.m.d.. Cam inconstanți…
„Nu te pui cu omul ambițios când vrea să-și facă rău” – asta pare să ne descrie foarte bine mai ales ultimul an din România. Care e explicația unui sociolog pentru pasiunea pe care o avem pentru autosabotaj și autodistrugere?
Autosabotarea poate avea multe motive, dar dacă te referi la recenta perioadă politică trebuie să fim clari dacă ceea ce o bulă consideră autosabotare/autodistrugere este văzut la fel și de ceilalți. Altfel nu vorbim decât despre diferențe de opinie.
Cred că sunt două aspecte demne de luat în considerare: 1. Bula cealaltă nu vede schimbarea dorită ca pe autosabotare/autodistrugere, ci este narativul în care ei cred, strategia lor politică pentru succes social, iar dacă ei nu văd ce vede cealaltă bulă înseamnă că undeva e o problemă de comunicare între cele două lumi. Să se lucreze mai bine la argumente de ambele tabere până câștigă una dintre ele, din moment ce filosofiile celor două lumi nu pot coexista; 2. Dacă o bulă se autosabotează/autodistruge deliberat înseamnă că gradul de insatisfacție și frustrare este atât de mare încât nimic nu mai contează. Așa că singura soluție este să se afle (și rezolve) această insatisfacție. Ca și în alte situații, oamenii împliniți și cu nevoi respectate nu mai găsesc timp să urască și să(-și) vrea răul. Cine are timp să urască când ai parc lângă casă, un sistem medical ok, vecini implicați în nevoile comunității, mâncare sănătoasă în frigider, o muncă cu sens și un venit care îți permite să te relaxezi?
Cum te raportezi, în acest context al violenței constante, la ideea de masculinitate, la ce îi făcea pe băieții anilor ‘90 să fie băieți, ulterior bărbați „adevărați”?
Așa cum spuneam și mai devreme, cred că ani de zile am ignorat ce s-a întâmplat cu băieții anilor 90 și cum au fost ei crescuți, ce exemple li s-au dat, ce lume li s-a conturat și pentru care au fost „școliți”. În continuare ignorăm acea perioadă și pretindem ca indivizi abandonați în procesul de formare să fie brusc adulții pe care nu s-a chinuit nimeni să-i crească. Violența adultă de azi e un rezultat firesc al violenței din copilărie. Și nu cred că omul matur poate șterge cu buretele educației târzii instincte cimentate. Cel puțin nu pe toate. La modul general, adulții reușiți au avut copilării reușite.
Cumva muzica underground a anilor 90 a încercat să arate lumii ce se întâmplă Acolo, dar pudibonderia/ignoranța/jena/prostia (spune-i cum vrei) a blocat orice potențială rezolvare a problemelor, ori a redus totul la „mici golăneli puerile care vor trece odată cu maturizarea”. Uite că azi ai bărbați, unii ajunși white collar (deci bine financiar), care consumă nostalgic pop-culture underground din 90. Beau cafea de specialitate, dar au nervii și suferințele anilor „de cartier”, ani care pe unii au reușit să-i câinească (a.k.a. să-i „motiveze”). O parte dintre copiii de după blocurile gri „s-au ajuns” și au (în aparență) tot ce le trebuie să pară emancipați (adică au bunuri și stabilitate financiară). Dar pentru stabilitatea asta poate că a fost nevoie să fie cinici, duri, intoleranți, „atuuri” deprinse încă din copilărie. Apoi, când transpiră natura sălbăticită, aud „vai, de ce nu ești civilizat, că doar ai caracteristicile (financiare) de civilizat?!”. Pentru că e o civilizare altfel.
Și, dacă tot suntem aici, hai să vorbim și despre manosferă. De unde ne-am ales cu ea și cum îi putem neutraliza efectele nocive asupra societății?
Manosfera cred că a fost mereu prezentă, sute de ani de istorie, doar că se numea normalitate. Manosfera este (un alt) rezultat firesc al conștientizării corecte a misiunii feministe. Dacă feminismul nu avea succes nu știam ce e manosfera. Cu cât feminismul devine mai clar (în cerințe și piedici) cu atât „manosfera” e mai bine definită.
Cum să neutralizăm aceste efecte? Mi se pare că e greu de realizat asta atâta timp cât cerința e ca bărbații să nu mai fie așa cum au fost crescuți, iar femeile să fie mai mult decât au fost bărbații crescuți că trebuie să fie o femeie. Manosfera o să existe mereu într-o lume care pretinde ca Bărbatul să fie și provider, și emoțional disponibil, și competitiv, și mai bun ca ceilalți, și sensibil, și stay-at-home-dad, și carierist, și și și. Manosfera se hrănește cu dihotomia dintre Bărbatul Clasic și cel Modern, acuzând (precum femeile care vorbesc despre standardele nerealiste de frumusețe) că există standarde nerealiste de succes (și frumos, și cu bani, și deștept, și cu mușchi, și cu job ok etc.). Nu cred că manosfera este o problemă individuală, androcentrică, patriarhală, ci una sistemică. Deci poate am putea avea o rezolvare în regândirea sistemului care definește valoarea/necesitatea/utilitatea individului (bărbat sau femeie).
Dar dacă am duce acest joc de imaginație mai departe, o potențială soluție la neutralizare o văd prin reducerea competitivității sociale pe plan financiar – în special dintre bărbați (poate principalul motiv de încordare al testosteronului). Dar asta ar însemna că Cineva (Statul?) să se preocupe ca orice individ să aibă un minim de confort (acoperirea nevoilor de bază încă de la naștere) și o plafonare a discursului și manifestărilor opulente, astfel încât competiția masculină să se dea doar pe teritoriul intelectual, sensibilitate, emoțional. Deci în loc ca societatea să încurajeze competiție masculină pe mașini (și alte bunuri doveditoare de statut), mai degrabă să vedem o luptă cavalerească în care câștigă bărbatul mai capabil să aibă o conversație inteligentă în timp ce gătește. Dar asta înseamnă ca Cineva (Statul?) să plătească indivizii să fie buni și educați, ceea ce n-are cum să se întâmple pentru că în capitalism Individul trebuie să facă singur efortul pentru a ajunge bun și educat.
În două cărți pe care le-am citit de curând am remarcat iar, dar parcă mai clar decât până acum, cât de diferit se experimentează calitatea de părinte de către bărbați față de femei. Cum acestea din urmă par „blestemate”, dacă nu spun prea mult, să fie mereu mame odată ce au dat naștere, fără pauze și înțelegere din partea societății, în vreme ce tații au activități sporadice și superficiale cu copiii, „au treabă” și nu pot să își exercite și funcția de părinte etc. Ce fel de părinte ai spune că ești și ce te-a format să fii astfel?
Cu o zi înainte să-mi trimiți întrebările am discutat cu soția fix pe tema asta, ceea ce mă face să cred și mai mult în frumusețea coincidențelor.
Consider că poziția de mamă este un job 24/7. Motiv pentru care e cu atât mai ridicol faptul că acceptăm ca mamele să primească 85% din salariu în timpul perioadei de creștere a copilului (greșit numit „concediu de creștere copil”. Dacă ăsta e „concediu” le doresc tuturor o astfel de vacanță, cu 85% din bugetul inițial.) Așa că pentru început, societatea (deci toată lumea) ar trebui să fie ok ca mamele să primească 100% din venit pentru creșterea copilui. Ba chiar aș propune ca mamele cu venituri mici să primească o îndemnizație mai mare (un fel de îndemnizație progresivă) pentru că e greu să trăiești cu minimul pe economie, dar să mai crești un copil cu 85% din el. Ce mănâncă copilul unei familii cu 2.000 de euro salariu trebuie să mănânce și ăla cu 2.000 de lei, dacă vrem să NE fie bine tuturor.
Problema pe care o ridici e complexă și are numeroase nuanțe. Există femei care își doresc să fie doar mame. Unele descoperă, după naștere, că munca e nimic în comparație cu noua titulatură și se dedică total copiilor. Altele care vor să fie mame, dar și cineva în carieră. E loc pentru toate tipurile de mame.
Modul în care pui problema vizavi de tați mi se pare ușor problematic și cred că întreține manosfera. Cred că din bulicica noastră cu minim două cărți Montessori citite și vreo facultate umanistă terminată uităm că există tați blue collar care sunt nevoiți să presteze munci grele, rutiniere, nesatisfăcătoare financiar, pentru a ține familia pe linia de plutire. Există bărbați care chiar au treabă și nu pot participa la creșterea copilului. Eu sunt copilul unei familii clasice de blue collarși din România. Tatăl meu a fost șofer toată viața și a fost destul de absent din copilăria mea. Meseria lui l-a expus la un anumit grup cu anumite filozofii de viață (machiste). L-a vremea respectivă mi-a predat niște manosferă, fără să știe că face asta, fără să știu dacă e bine sau rău. Dar în același timp a muncit enorm pentru mine, familie și literalmente și-a sacrificat sănătatea ca să nu ne lipsească nimic, știind că asta e „datoria lui” (pe el societatea l-a îndoctrinat până la autodistrugere că rolul bărbatului e să se sacrifice total pentru familie).
Să cred că nu m-a iubit pentru că n-a fost prezent fizic e o nerozie din partea mea. El, ca mulți alți bărbați din categoria lui socio-economică, este un nefericit al sorții care a trebuit să sacrifice timp și corp pentru familie. Faptul că a acceptat să facă asta toată viața e un gest indiscutabil de iubire. Sunt mulți bărbați în situația asta, dar pentru că e inconfortabil social să discutăm despre inegalitatea de șanse (și volumul de muncă pe care trebuie să îl depună anumite pături sociale pentru un minim de confort financiar) ne limităm la a generaliza că bărbații (preponderent blue collar) nu sunt implicați, nu-și exercită (bine) funcția de tați, deci nu sunt tați buni. Marinarii sunt tați buni? Bărbații pe sonde petroliere sunt tați buni? Muncitorii de pe șantierele din străinătate sunt tați buni? Dar mamele care au plecat să muncească în străinătate și le-au rămas copiii acasă? Sunt mame bune?
Există un documentar splendid, „A Parked Like”, despre un șofer de TIR bulgar, plecat cu lunile de acasă pentru a face banii necesari creșterii unui copil cu probleme de sănătate. Concluzia? Soția divorțează de el pentru că după atâția ani plecat și-a dat seama că el nu e acolo. Dar banii ăia nu îi putea face acolo, deci nu avea cum să își ajute familia. Îți dai seama cât de frustrant poate să fie pentru un astfel de bărbat să afle că prin sacrificarea sinelui și-a sacrificat relația de familie, dar nici nu avea de ales?
Deci tată bun e doar acela care are timp (deci bani) să petreacă foarte mult timp cu copilul și dispune de relaxarea mentală să fie la curent cu tot ce înseamnă parenting bun? Am o veste șocantă (la fel ca aia că anii 90 au fost violenți): mulți tați trebuie să muncească în anii de „concediu” de creștere a copilului în care stă mama, pentru că sunt multe familii care abia se descurcă cu două salarii 100%, dar să crească și un copil cu 185%. Deci uneori tatăl trebuie să presteze extra. Deci e posibil să fie absent. Și fizic. Și psihic. Și emoțional. Din unghiul ăsta pare că și meseria de tată e grea, doar că se poartă mai mult în afara casei.
Propun să fim mai preciși în tratarea subiectului, vizavi de bărbații care chiar nu sunt „material de tată” (pentru că nu vor să fie tați) și cei care nu exercită tătismul conform unor standarde care uneori nu sunt în acord cu realitatea socio-economică.
Tatăl meu a fost un tată 24/7 pentru că a făcut maximum din contextul lui.
Eu încerc să fiu tot ce pot mai bine cu resursele de care dispun. Așa cum spuneam mai sus, nu mă plătește nimeni să fiu un tată bun, trebuie să mă plătesc singur pentru asta (ceea ce e absurd din moment ce sunt responsabil să cresc un om care să fie în beneficiul tuturor).
Cititorul ar putea să remarce și că întreaga carte are un ton mai degrabă negativ, cinic, chiar dacă lipsa asta de lumină vine dintr-un realism tăios. Mă întrebam dacă, dată fiind raportarea ta la perioada anilor de formare, ți-e dor de ceva din copilărie, de jocuri sau de experiențe la care te gândești cu nostalgie sau chiar cu plăcere.
Îmi e dor de jocurile și de spațiul mare și gol dintre blocuri. Nu existau atâtea mașini (nici 10% din câte sunt astăzi acolo), așa că totul era la îndemâna imaginației. Și da, aș face oricând o sesiune de împușcături cu cornete. Tot aștept momentul în care să ne adunăm câțiva și să-l rog pe tata să-mi facă o pușcă șmecheră din țevi, așa cum mi-a făcut și acum 25 ani.
Poate știi deja, eu închei interviurile cu întrebarea-semnătură pe care o folosesc de vreo 10 ani pe ancazaharia.ro, sperând să culeg recomandări folositoare și altora: tu ce citești azi?
„Influence” de Robert B. Cialdini.
Fotografii de Anca Zaharia.