Noua carte a Valentinei Glajar, „Dosarul de Securitate al Hertei Müller. O poveste din arhive despre supravegherea din România comunistă” (Polirom, 2025, trad.: Alina Pavelescu) este exact despre ce scrie în titlu și subtitlu, un studiu despre dosarul de Securitate al Hertei Müller, scriitoare de limbă germană, născută și formată în România, deținătoarea Premiului Nobel pentru Literatură. Dar mai este și o poveste concretă din arhive despre supravegherea din România comunistă. Volumul a fost scris în engleză, de aceea de pe coperta ediției în limba română aflăm că deja a fost distins cu Premiul George Blazyca al Asociaţiei Britanice de Studii Slavone şi Est-Europene (BASEES), 2025.

Valentina Glajar este profesor titular de germanistică și profesor onorific de studii internaționale la Texas State University, San Marcos. Autoarea mai multor volume despre literatura de limbă germană din Europa Centrală și de Est, despre opera Hertei Müller, despre imaginea rromilor în cultura europeană, despre Holocaustul din România și despre imaginea femeilor est-europene în cultura occidentală. 

„Dosarul de Securitate al Hertei Müller. O poveste din arhive despre supravegherea din România comunistă” începe cu un citat cinic din ce-a spus un ofițer de securitate român la aflarea veștii că Herta Müller a cîștigat Premiul Nobel pentru Literatură: „Herta Müller ar trebui să-și împartă premiul Nobel cu Securitatea”. Într-adevăr, dacă scriitoarea nu ar fi trecut prin experiența de urmărire și supraveghere a Securității și a poliției politice ceaușiste dinainte de a emigra în Germania (în 28 februarie 1987), nu ar fi putut scrie romanele sale, dar probabil că ar fi preferat, totuși, să scrie altceva și altfel decît să fi trecut prin urmăririle de coșmar descrise în romane. 

Valentina Glajar scrie această carte care se citește ca un roman după ce-a studiat dosarele de Securitate ale Hertei Müller și al soțului ei, Richard Wagner, romanele Hertei Müller, dar și tot ce-a putut găsi despre ofițerii de Securitate care au anchetat-o și au urmărit-o și de la distanță (punînd microfoane în casa lor), dar și ale informatorilor, unii dintre ei cu biografii fabuloase, demne de romane istorice, de aventuri sau polițiste. 

Hertei Müller i s-a făcut dosar de securitate (din 1983 pînă-n 1989) fiindcă face parte din comunitatea germană și din Grupul de Acțiune Banat (AGB) și pentru că e și scriitoare, apoi – pentru că e soția lui Richard Wagner, care avea dosar la Securitate mult înainte să i se facă și ei (fiind liderul ideologic al AGB), primele note informative despre Herta Müller fiind însemnate în dosarul soțului. Germanii erau considerați ostili din cauza faptului că au fost fasciști și burghezi, spune Valentina Glajar. Securitatea i-a speriat cu dosare în urma cărora pe unii i-au băgat în închisori (începînd cu cele două judecăți de la Brașov), speriindu-i pe ceilalți, apoi i-a vîndut – la propriu – Germaniei Federale. Herta Müller are numele de cod CRISTINA în dosarul de securitate (577 de file legate în trei volume), iar Richard Wagner, cel de-al doilea ei soț – ZIARISTUL (428 de file). Citirea dosarului ei de Securitate „i-a provocat reacții viscerale” Hertei Müller. A zis că acolo e o altă ea, o sosie, dedublare ce apare și-n „Călătorie într-un picior”, primul roman scris și publicat după ce-a emigrat (roman tradus în engleză de Valentina Glajar). 

În cazul Hertei Müller cititorii s-au obișnuit să pună semnul egalității între scriitoare și personajele sale fictive, între interogatoriile Securității din cărțile sale și experiența prin care a trecut scriitoarea. Dar chiar Herta Müller spune că ea scrie literatură, nu istorie. Apoi, personajul principal din dosarul de Securitate al Hertei Müller nu e Herta Müller, ci CRISTINA, dublura și numele de cod pe care Securitatea i l-a creat. 

Primele însemnări despre Herta Müller apar după publicarea cărții sale de debut, „Niederungen”, mai întîi în România, apoi în Germania (în română „Niederungen” s-a tradus „Ţinuturile joase”). Așa se numește primul capitol al cărții, „Niederungen. Povestea din dosar”. În Germania de Vest a publicat-o în 1984, an în care Herta Müller s-a întîlnit în Poiana Brașov cu un editor german (Dietze de la editura Rotbuch) și au redactat cartea, surprinzător – fără probleme, și incredibil e și cum editorul german a reușit să scoată manuscrisul din țară. Ofițerii de securitate au tratat recenziile de carte ca documente informative. Uite cum criticii literari erau un fel de informatori, unii – fără să conștientizeze (probabil). Primele trei informații din dosarul ei – despre povestirile din volum, publicate mai întîi într-o revistă, apoi la editura bucureșteană Kriterion (1982). Și aici informatorii sînt „scriitori”, un fel de critici literari. De altfel, oglinda pe care le-a întins-o șvabilor bănățeni i-a ofensat și pe cei de acasă, și pe cei din emigrație, nu doar pe securiști. Volumul de debut a avut mare popularitate în Germania și Austria. 

Al II-lea capitol al cărții, „Contactul: autoarea și ofițerul”, e despre „relația” dintre scriitoare și ofițerul de Securitate care o interoghează. Faptul că o cheamă tot mai des la interogatorii o enervează pe Herta Müller. Ofițerul de Securitate (Pădurariu) le zice „contactări”, iar Valentina Glajar spune că „orice fel de contact cu un ofițer de Securitate e o dramatizare a relațiilor de putere”. Știind că Herta Müller vrea cu orice preț să călătorească în Germania, ca să-și promoveze cartea publicată acolo, ofițerul Pădurariu îi propune s-o ajute, dar ea să se comporte liniștit, fără să critice România. Și să se întîlnească periodic și cu Herta Müller, și cu Richard Wagner – și pe rînd, și împreună. Și o ajută să-și găsească și un loc de muncă, ea fiind șomeră atunci, și să ajungă la tîrgul de carte în Frankfurt. Cîștigă premiul literar german Aspekte, motiv pentru a doua vizită în Germania de Vest, după care au urmat alte premii și vizite, ieșiri din țară posibile doar datorită „contactului ei secret cu Securitatea”. 

Cel de-al III-lea capitol, „Povești conspirative: sursele Securității MAYER, SORIN și EVA”, e despre informatori. Din cele 27 de surse care au spionat-o pe Herta Müller se evidențiază trei: MAYER, SORIN și EVA. Sursa MAYER e Hans Mokka, un om cu multiple talente și activități, deci și cu extrem de mulți cunoscuți. După ce s-a întors din prizonierat din Rusia (în timpul războiului s-a înrolat în trupele SS), a fost angajat să cînte în corul Operei de Stat din Timișoara, apoi – la Teatrul German de Stat, actor mediocru, scriitor prolific, cîntăreț foarte popular și apreciat. Cunoaște la perfecție germana și maghiara, îi știe pe scriitorii germani arestați la Brașov. Securiștii îl iau dinaintea unui concert și-l amenință că-l bagă în pușcărie dacă refuză să colaboreze. Deși scrisese o autobiografie falsă, în fața lor recunoaște că a luptat pentru naziști, că a fost gardian, santinelă și bibliotecar la Aushwitz, apoi în prizonierat la ruși. Nume de cod: Müller Hans, apoi MAYER. Îl instruiesc și-l trimit în străinătate, în grupurile de șvabi emigrați și de legionari. E foarte eficient și colaborează pînă la căderea ceaușismului, apoi emigrează în RFG. Abia după moarte se află de colaborarea sa cu Securitatea și de serviciile sale în lagărele de concentrare și exterminare din perioada războiului (despre care n-a știut nici nevastă-sa). Despre Herta Müller a dat patru note informative, toate din AMG, cenaclul la care participa și Herta Müller.

După ce și-au citit dosarele Herta Müller și Richard Wagner, l-au identificat în informatorul SORIN pe Walther Konschitzsky, etnograf specializat în folclorul șvabilor din Banat. Herta Müller îl angajează să facă fotografii pentru coperta ediției germane a cărții „Niederungen” (pe care va fi o fotografie a unei străzi dintr-un sat șvăbesc din Banat). E foarte apreciat de Securitate, folosit și după emigrarea sa în RFG, de unde a ciripit în continuare despre Herta Müller și Richard Wagner. 

EVA e Hildegard Schleich, consilier literar la Teatrul German de Stat din Timișoara, „un fel de cenzor”. Recrutată după ce s-a pensionat MAYER, mai mult a tradus din textele celor doi, altfel, nu erau apropiați și pînă la urmă s-a renunțat la ea. 

În capitolul IV, „Povești interceptate: supravegherea audio de la distanță” se urmărește cum au fost puse două microfoane de interceptare în casa celor doi. S-au cules 207 file de pe înregistrările făcute din locuința lui M&W. Operațiunea de implantare a microfoanelor n-a fost simplă deloc. Dar așa Securitatea află „încă din faza manifestării intenției” despre hotărîrea de emigrare pe care au luat-o cei doi scriitori. Emigrează pe 28 februarie 1987, iar după aceea au devenit oponenți vocali ai regimului ceaușist. 

Cînd era în România, Herta Müller era interesantă pentru Securitate pentru a urmări și monitoriza străinii cu care intră în contact, iar după ce-a emigrat – pentru a urmări persoanele din România cu care ar putea ține legătura, ca să afle cum e noua ei viață, în emigrație. 

Așadar, „Dosarul de Securitate al Hertei Müller. O poveste din arhive despre supravegherea din România comunistă” de Valentina Glajar e un excelent studiu istoric despre CRISTINA, numele de cod dat de Securitatea ceaușistă celebrei scriitoare Herta Müller, prin care putem urmări un dosar concret, dar și cum acționa Securitatea pînă în 1989, cînd a căzut comunismul, despre ofițerii de Securitate, despre informatori, cum erau recrutați și modul lor de a acționa, despre statul polițienesc român dinainte de ’89, despre victime și, firește, despre Herta Müller.

Valentina Glajar, „Dosarul de Securitate al Hertei Müller. O poveste din arhive despre supravegherea din România comunistă”, Polirom, 2025. Trad.: Alina Pavelescu