Ziceam că ar fi păcat să nu profit puțin de isteria conform căreia leul românesc și lira sterlină ar putea fi la paritate, așa că ar fi bine să explicăm puțin cadrul macroeconomic și monetar în care ne aflăm astăzi.

O monedă puternică sugerează în mod normal o economie puternică, dar doar într-o economie de piață liberă, mai exact într-un capitalism autentic. Realitatea economică ar putea să ne contrazică destul de ușor, pentru că nu e foarte greu ca banca centrală să mai facă o denominare, mai taie un zero, salariul de 5000 de lei devine 500 de lei, prețurile interne rămân aparent tot acolo și leul este mai puternic decât orice monedă. Oare? Dar cu bunurile și serviciile de import ce facem? Este fezabil? Există o încredere suficient de mare într-o monedă autohtonă?

Valoarea unei monede nu este o decizie politică, ci un act de voință națională. Ea este rezultatul direct al productivității economice, al balanței comerciale, al încrederii investitorilor și stabilității macroeconomice.

La o analiză simplă, PIB-ul per capita în România este undeva la 20.000 de dolari americani, în UK este 52.000 de dolari. Raportul de productivitate și valoare economică este necomparabil. În consecință, dacă vrem să avem două monede comparabile, ar trebui să avem și o valoare adăugată pe unitate de muncă similară, altfel ar rezulta o supraevaluare artificială a monedei autohtone și consecințele pentru economie ar fi devastatoare.

Aici apare în principiu problema exporturilor. România este o economie deschisă, cu exporturi care reprezintă undeva la 40% din PIB. O valută puternică înseamnă bunuri mult mai scumpe pentru piețele externe. Ne permitem asta acum?

Exporturile nu pot supraviețui cu o monedă supraevaluată într-o economie cu valoare adăugată redusă. Economia numește asta „boala olandeză inversă”, adică o monedă prea puternică reduce competitivitatea externă și lovește în sectoarele cele mai performante, care pot ieși pe piețele externe cu bunuri și servicii competitive.

Avem exemple de țări chiar în regiune: Polonia și Cehia, care își țin moneda subevaluată sau o ajustează gradual tocmai pentru a stimula exporturile. Avem exemple în Coreea de Sud și China, care de decenii subevaluează moneda pentru a permite expansiunea rapidă a industriei și transferarea producției în fabricile lor.

Lucrând cu cifre, exporturile de bunuri și servicii ale României sunt de 25,6% din PIB, fără să mai luăm în calcul și tendințele FDI, pentru că fluxurile globale au suferit variații semnificative în baza unei volatilități și realocări sectoriale.

Într-un cadru teoretic, unde paritatea puterii de cumpărare este definită ca raport între nivelurile generale din România și UK, agregată pentru un coș de bunuri, PPP permite compararea PIB-urilor ajustate pentru diferențele de prețuri, și mai departe, calculăm cursul nominal și cursul real (REER), notând cursul nominal ca e = RON / GBP ≈ 5,84 RON/GBP.

Prețul intern agregat P, prețul extern (UK) P* și cursul real (aproximativ) devin e, raportul dintre cele două pe care îl înmulțim cu e, și observăm o scădere a lui e, adică aprecierea leului conduce la aprecierea REER, ceea ce reduce competitivitatea prețurilor la export.

Ca să avem o imagine finală de ansamblu, mai avem de analizat doi indicatori, dar să începem cu elasticitatea, adică efectul asupra cantității exportate. Presupunem o cerere externă elastică în funcție de preț, relația log-lineară pentru cantitatea X fiind: Δ ln X = εX ⋅ Δ ln Pext, unde εX este elasticitatea cererii față de preț (de regulă negativă) și Pext este prețul bunului în moneda partenerului extern, GDP în cazul nostru. Schimbarea în Pext este direct legată de schimbarea cursului e, dacă prețurile în RON sunt menținute.

Și în final, calculul cantitativ ne explică ce înseamnă RON = GBP. La nivel de magnitudine a reevaluării nominale, situația actuală este e0 ≈ 5,84 RON/GBP. Dacă se impune printr-o decizie politică paritatea 1 RON = 1 GBP, atunci e1 = 1 și schimbarea relativă a cursului nominal devine -0,8287, adică o apreciere a leului cu 82,87%. Apreciere în termeni RON/GBP exprimată procentual. Din perspectiva exportatorului român care păstrează prețul în RON, prețul în GBP crește.

Și aici apare un impact imediat asupra prețului extern al exporturilor. Ca să luăm un exemplu concret, dacă un exportator român vinde un produs cu 100 de lei, adică undeva la 17 lire sterline, cumpărătorul britanic plătește un preț competitiv. Dacă moneda ar fi la paritate 1 la 1 cu lira sterlină, un britanic ar plăti 100 de lire pentru același bun, adică de 6 ori mai mult. În condițiile astea, ar mai putea România să exporte ceva? Evident că nu, și mai departe ar fi distrusă industria auto, cea de componente, textile, IT — asta ar duce la o creștere bruscă a șomajului și mai departe la o contractare a economiei care ne-ar arunca într-o criză fără ieșire.

Concret, un produs vândut la 100 de RON are prețul 17,12 GBP. După o reevaluare forțată a parității, ne rezultă un factor de multiplicare al prețului în GBP de 100/17,12 ≈ 5,8, adică aceeași rată numerică. În termeni logaritmici: Δ ln Pext = ln(5,84) ≈ 1,763.

Și din toată povestea asta, efectul asupra cantității exportate, presupunând o elasticitate preț a cererii pentru exporturile reprezentative de 1,5, aplicând aceeași formulă Δ ln X = -1,5 × 1,763 = -2,645, de unde ne dăm seama cât de mult ar scădea cantitățile exportate în cazul unei asemenea aberații economice.

O monedă slabă, dar stabilă, este adesea un avantaj strategic, România nefiind astăzi în poziția de a dicta pieței o paritate valutară și, mai mult de atât, asta oferă un avantaj strategic în atragerea investițiilor și în dezvoltarea sectoarelor exportatoare.

Mai simplu, avem teoria parității puterii de cumpărare, care ne oferă un cadru matematic de comparație între monede. Conform datelor OECD, raportul PPP dintre leu și liră este în jur de 5,8–6 la 1, adică exact raportul actual aproximativ de curs valutar (1 GBP = 5,8–6 RON). Aceasta nu este o coincidență — cursul de piață reflectă în mare parte diferențele de prețuri și productivitate dintre cele două economii. A duce leul la paritate cu lira fără ca economia să se tripleze în valoare ar însemna să negi realitatea economică și să provoci dezechilibre majore.

Investiții străine? Aici avem două baze de analiză: cost–competitivitate și încredere–predictibilitate. Primul canal este considerat un efect direct. Multe investiții străine în România sunt „efficiency-seeking”, adică firmele caută costuri mai scăzute ale forței de muncă și acces la piața europeană. O monedă supraevaluată reduce direct avantajul cost-competitiv, deoarece costurile reale în valută cresc, făcând România mai puțin atractivă pentru astfel de proiecte și, astfel, se ajunge la o reducere a proiectelor greenfield orientate spre export și amânarea extinderilor de producție.

Ca efect indirect, canalul riscului și al politicii duce la o reevaluare forțată impusă politic, nu generată de fundament, transmite un semnal de riscuri de reglementare și intervenție politică. Ce investitor străin ar veni într-o țară în care stabilitatea legislativă și predictibilitatea cursului sunt măsuri abstracte, în condițiile în care UNCTAD/WIR arată că incertitudinea globală și schimbările politice redirecționează fluxurile FDI spre economii predictibile și cu competitivitate stabilă?

Și ar mai fi efectele mixte, deoarece nu toate formele de investiții străine sunt similare. Market-seeking FDI, adică acei investitori care vor acces la piața internă românească, ar putea să fie ușor atrași de un leu puternic numai pe termen scurt, dar efectul ar fi rapid contrabalansat de pierderea competitivității la export și de riscul politic. Sau financial investors, investitorii de portofoliu care pot aprecia activele denominate în RON ca fiind mai valoroase, dar aceștia sunt extrem de sensibili la volatilitate și vor dispărea la primul semn de îngrijorare, ceea ce ne-ar arunca direct în criză.

Vrem să avem un leu la paritate cu lira? Foarte frumos! Atunci puterea monedei, care este un simbol, un stindard al unui stat, trebuie să fie una construită în timp, nu dictată prin decret monetar. Economia ar trebui să se tripleze, valoarea adăugată industrială la fel, ar trebui investiții masive în educație, cercetare, tehnologie, pentru a compensa decalajele actuale, ar trebui create branduri industriale globale care să treacă de la exportul de forță de muncă ieftină la exportul de inovație.

Paritatea leu–liră nu este un obiectiv economic realist, este un ideal care trebuie să rezulte din transformarea structurală a economiei, nu printr-o decizie politică sau monetară arbitrară. Orice tentativă de a forța această egalitate demonstrează doar un naționalism irațional conform căruia noi suntem națiunea aleasă care salvgardează puterea și înțelepciunea în lume, dar conform multor exemple de-a lungul istoriei, puterea nu are putere cu stomacul gol.