Articles by Anca Macoviciuc

Fotografie de Sabina Costinel Ce „ingrediente” stau în spatele unei imagine bune a unui film și cum se construiețte o carieră în acest domeniu? Ce are special filmul „Atlasul Universului”, care poate fi văzut în cinematografe de public de toate vârstele? La aceste întrebări, precum și la multe alte curiozități, răspunde directoarea de imagine Ana Drăghici. Ana Drăghici are peste 15 ani de experiență în cinematografie. Și-a început cariera ca operatoare de cameră la filmul „Aurora”, în regia lui Cristi Puiu, apoi a debutat ca directoare de imagine cu filmul „Două Lozuri” în regia lui Paul Negoescu, care a fost un mare succes de box-office, critică și festivaluri. De atunci a filmat mai multe lungmetraje de ficțiune și documentare. Filmele ei au fost prezentate în cadrul multor festivaluri internaționale și au fost distribuite în Europa, SUA și Asia, inclusiv pe platforme precum Netflix, HBO, Sky Showtime. Cel mai recent lungmetraj pe care l-a filmat, ,,Atlasul Universului”, a câștigat anul acesta Mențiunea Specială a Juriului Generation în cadrul Berlinale și alte șase premii în festivaluri internaționale. Este Berlinale Talents Alumni, membru al Academiei Europene de Film, ICFC (International Community of Female Cinematographers) și al RSC și , în prezent, predă imagine de film la Universitatea Babeș-Bolyai.  Cum ai ajuns să fii cunoscută sau „văzută” ca artistă: prin precizie, prin sensibilitate, prin disciplină sau prin felul în care alegi proiectele? Cum ți-ai descrie abordarea, viziunea, stilul de lucru, marca estetică, stilistica? Am ajuns să fiu cunoscută prin insistență. Cred că abia după ce ești „văzută” încep oamenii să aibă păreri, înainte de asta există mai mult preconcepții. Dar acum aș putea zice că simt că sunt apreciată pentru lucrurile de mai sus, mai mult sau mai puțin, și cred că și pentru un fel de eficiență.  E greu să descriu o stilistică. Eu sunt o persoană versatilă din punct de vedere artistic și îmi doresc tot timpul să descopăr și să fac lucruri noi. Sunt câteodată obositor de curioasă. Există, evident, în spatele a tot ce fac un soi de viziune sau filosofie a meseriei, de la care mă abat mai greu, dar funcționează ca un schelet pe care pot îmbrăca diferite stiluri sau genuri de cinema. În meseria de director de imagine există multă tehnică, dar și multă interpretare. Unde simți că se termină meșteșugul și începe poziția ta artistică? Nu aș putea să zic că există un punct în care tehnica se termină și începe arta. Majoritatea elementelor tehnice își depășesc funcția tehnică și o transformă în funcție estetică. Aici intervine ingredientul interpretării. Nu cred că există formă artistică în afara tehnicii, fie că e dalta și piatra în sculptură sau un fluier pentru muzică. Sigur, în cinema tehnologia e mai multă și mai complexă, dar are aceeași scop. Care este, în opinia ta, diferența dintre o imagine frumoasă și o imagine necesară? Nu pot să le văd în opoziție. Pentru mine nu se exclud. O imagine poate să fie necesară și frumoasă. Mai degrabă îmi pun probleme cu ce înseamnă o imagine frumoasă. Aici cred că pentru fiecare poate însemna altceva. De exemplu, eu nu găsesc frumoase cadrele cu apusuri sau răsărituri de soare, ca să dau exemplu un clișeu. Pentru mine asta ar fi mai degrabă necesar ca să transmită „ia uite, e dimineață”. Mai frumos mi se pare un cadru în care văd niște reflexii care strălucesc într-o baltă pe un maidan. „Atlasul Universului” pornește de la o întâmplare mică, aproape domestică, dar deschide o lume întreagă. Cum ai gândit imaginea ca să nu reducă povestea la un simplu „film pentru copii”? Primul lucru de care mi-am dat seama în momentul în care m-am apropiat de filmul ăsta a fost faptul că un film cu copii, despre copii, nu e simplu deloc. Filmele pentru copii sunt filme serioase. Nu cred că ar trebui tratate superficial, deși, din păcate, cred că se întâmplă lucrul ăsta. Eu am gândit imaginea ca la un film „serios”. M-am străduit să fac tot ce ține de mine ca filmul să aibă forma pe care o simțeam din scenariu. Ce spune, de fapt, un cadru despre felul în care vezi lumea: ordine, haos, tandrețe, distanță? Un cadru este oglinda unui anumit moment în timp. În funcție de ce vrea să transmită în momentul ăla, un cadru poate să fie oricum. Poate să transmită candoare, tristețe etc. Ce caut eu la un cadru e să nu transmită un singur lucru. În „Atlasul Universului”, copilul e împins să iasă din spațiul familiar și să pornească într-o căutare. Cum ai tradus vizual această trecere de la protecție la autonomie? Cel mai mult aici a fost o abordare pe care am făcut-o din funcțiile aparatului de filmat. Că tot vorbeam mai sus de îmbinarea tehnică-artă. Am modificat în permanență unghiul camerei față de personaj, mișcarea, obiectivele și alte lucruri care sunt mai tehnice. Abordarea asta a fost gândită tocmai ca să transmitem, fără să fie evident, plecarea lui Filip din mediul lui și călătoria lui prin lume. Ce are special, din punctul tău de vedere, „Atlasul Universului” rezonând cu mai multe categorii de public? Cred că e primul proiect care se poate adresa unui public foarte divers. Pentru adulți funcționează într-un mod interesant nostalgia pentru copilărie, iar copiii sunt mai mult interesați de spiritul de aventură al filmului. Ce îți spune, ca profesionist, faptul că filmele pentru copii sunt încă tratate prea des ca o categorie secundară, când ele pot forma prima relație reală a unui spectator cu cinemaul? Nu mă surprinde. Sunt lucruri pe care le resimt mai mult ca cetățeană. Copiii sunt tratați de mult timp ca o categorie secundară. Asta e evident în sistemul de educație, școli, programe educaționale. Ei nu sunt tratați ca viitori cetățeni și atunci nu beneficiază de investiții importante în cultura lor. Cresc și ei cum pot. Simt, totuși, în ultimul timp, o atenție mai mare și o grijă mai concretă față de ei. Când lucrezi cu un regizor precum Paul Negoescu, ce se negociază mai mult: stilul, ritmul,