„Aicea-i și raiul, și iadul”

„Nu-mi mai amintesc eu toate nevoile astea. 

Credeți-mă că sînt și ani și eu vreau să uit, 

nu să retrăiesc momentele astea. 

Să-mi pară că viața mea a fost altfel. 

Pentru dumneavoastră asta e o poveste, 

dar, pentru mine, asta este viață”. 

„Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită” de Paula Erizanu (Cartier) e o carte fabuloasă de interviuri care sînt adunate pentru a acoperi un veac de istorie trăită pe teritoriul de acum al Republicii Moldova, dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial pînă în prezent. Asta fiindcă, deși unul dintre personajele din carte (străbunica scriitoarei) nu a ieșit din satul natal niciodată, și-a petrecut viața în patru țări diferite – istoria recentă ne-a demonstrat că asta este posibil, același om se poate naște în România și să locuiască, în aceeași casă, și-n Rusia, URSS și R. Moldova. Străbunica aceasta era foarte supărată pe puterea sovietică și cînd Moldova a fost cucerită de ruși, și-a schimbat o cifră în buletin, făcînd 1913 din 1903, „să lucreze mai puțin la sovietici”. 

Interviurile sînt făcute cu oameni foarte diferiți din toate punctele de vedere – naționalitate, biografie, profesie, orientare politică și sexuală. Important e să fi trăit povești, istorii sau istorioare care să caracterizeze și istoria Moldovei, să se suprapună cu evenimentele importante. Cartea păstrează limbajul și expresiile moldovenești, regionale, ceea ce dă mai multă veridicitate și credibilitate textului, mărturisirilor, poveștilor. „Aicea-i și raiul, și iadul” se poate citi și ca un roman, pentru că interviurile sînt ca un puzzle care se tot întregește, ca niște cioburi ale aceluiași obiect. Apoi, Paula Erizanu leagă interviurile și capitolele prin niște proze sau eseuri. Proze despre alte personaje decît cele intervievate (cum e „La stație”), altele pornesc de la istorisirea cuiva („Catița, dar ar fi putut s-o cheme și Ghiuna”) sau observații (p. 113, „fac uz de acest respiro”). Introducerea, poetică, e despre omenire și oameni în general, dar se potrivește oricărei localități de pe Planeta Pămînt. „Du-te vino”, introducerea ultimei părți, e un excelent eseu sociologic despre anii ’90 în R. Moldova. Trei pagini cît o enciclopedie, serios, mi-am amintit imediat atmosfera acelei perioade unice și probabil irepetabile. 

Protagoniștii interviurilor sînt de la străbunică, bunică și mamă la un congolez care a studiat la Chișinău, a învățat limba română în trei luni și a rămas să lucreze și să trăiască în R. Moldova, veterani de război, oameni care au plecat la muncă și nu s-au mai întors, dar au venit copiii lor, oameni care au supraviețuit războaielor, Holocaustului, foametei… Majoritatea interviurilor sînt semnate, puține au doar nume mic, nume de cod sau poreclă. Chiar m-am întrebat dacă unora nu le-a fost frică să dea atîtea detalii care au fost sau mai sînt secrete și să facă unele comentarii legate direct de oameni politici, bandiți sau securiști. E și cazul lui Aurel Matei, care are o biografie incredibilă, iar interviul e pe măsură. Dar omul ăsta nu cred că știe ce-i aia frica. Ambii lui bunici au fost deportați, după război, în Siberia. El a luptat în războiul din Afganistan, iar după întoarcerea din armată s-a înregimentat la forțele speciale, OMON, apoi, după căderea URSS-ului, la brigada de poliție „Fulger”. Povestește foarte interesant, nu e vorba doar de evenimentele trăite la Aurel Matei. Cum l-au convins cei de la OMON să li se alăture? Plătea abonament pentru antrenamentele sportive, iar ăia i-au zis că dacă se duce la ei poate să se antreneze nu numai că gratis, dar și să primească bani pentru asta și are sălile de sport la dispoziția lui oricînd și oriunde. A participat activ și la războiul de pe Nistru, inclusiv la prima luptă, război în care a fost rănit de trei ori. Regizorul Victor Bucătaru a filmat din tancul său pentru celebrul lui documentar despre războiul din Transnistria, „Masacrul inocenților sau cronica unui război uitat”. De Iurie Roșca știa încă din ’92-’93 că e vîndut, printre ei era poreclit Lis (Vulpoiul), zice că a luat foarte mulți bani ca să compromită mișcarea unionistă. Cînd Dodon a fost racolat de serviciile secrete rusești a aflat de la un agent FSB din anturajul lui Putin, cu care e prieten („Le-am dat serviciilor noastre un pachet mare de documente care demonstrau asta. I le-am dat și unei jurnaliste de investigații cu care am făcut cunoștință pe 7 aprilie 2009”). A participat activ și la revolta de pe 7 aprilie 2009, cînd oamenii au dat foc parlamentului. Voluntar și-n războiul din Ucraina, de partea ucrainenilor, firește, a luptat chiar la Bahmut. A pus bazele grupului Getica, soldați pe care i-a antrenat. Crede că trebuie să se vorbească despre război, dar nu în familie. 

Foarte interesantă e și povestea Eugeniei Bulat. S-a născut într-o familie fără cărți, ceea ce n-a împiedicat-o să îndrăgească cititul. Primul băiat cu care s-a pupat a doua zi a plecat în armata sovietică, dar ea avea o bănuială, că nu citește, iar scrisorile lui i-au confirmat asta. Cînd s-a întors, a încercat s-o fure, cu încuviințarea părinților ei, groaznică „tradiție” basa. S-a împotrivit și s-a supărat foarte tare. S-a îndrăgostit de altcineva, dar cînd a venit s-o ceară, tat-so l-a refuzat și l-a dat afară, iar ei i-a dat un pumn și a încuiat-o în magazinul unde lucra. Era deja seara și băiatul n-a avut cu ce să iasă din sat, așa că a dormit într-o colibă a unui paznic, pe care ea a vizitat-o imediat după ce a fost aleasă primar și a văzut că iubitul ei a dormit pe pămînt, doar pe-o scîndură, fără să aibă cu ce să se învelească. S-a căsătorit din amiciție cu fiul profului de română, mare cititor și el. Experiența nașterii – traumatizantă. Au lăsat-o toată noaptea în travaliu, în chinuri. Dimineața au pus-o pe-o „capră” rece ca gheața. Născînd, a auzit: „Ian ce băiat frumos, nu ca mă-sa”. A făcut în sat și cenaclu, și un grup de susținere a Frontului Popular, partid despre care se credea că-i unionist, dar care s-a dovedit a fi un fel de AUR. A fost șocată să vadă cum Iurie Roșca, un Vadim Tudor al Frontului Popular, bate o secretară și votează – rînjind – cu comuniștii și pe Voronin. Dezamăgită, a plecat la muncă-n Veneția, dar a văzut că Vestul nu e ca-n imaginația noastră… 

Părinții lui Ramin Mazur s-au cunoscut la un chef dintr-un cămin studențesc. El era afgan, ea – moldoveancă în acte. Taică-so, deși străin, vorbește româna, iar ea se exprimă în rusă. În copilărie i-a fost tare greu, copiii își cam băteau joc de el: „Era complicat să explic cine sînt și de unde sînt. Ce este să fii afgan. Uneori, bullyng îmi făceau și copiii romi… Ei știau cine sînt, de parcă spuneau, prin corpul lor: sînt țigan și mă mîndresc cu asta. Dar eu nu știam cine sînt eu și de ce trebuie să fiu mîndru. Eu, după etnie, spuneam că sînt moldovean și ei rîdeau: da, clar…”. Tatăl a făcut armata în Afganistan, apoi a devenit om de afaceri de succes în Moldova, Ucraina și Rusia. Pînă la urmă, intrînd în lumea asta unde rege e banul, a trebuit să se ascundă și a locuit în Olanda, Norvegia, iar ultima oară era la Brașov.  

Tot în Brașov s-a întors, din Moscova, și Lilia Istratii, o basarabeancă trecută prin „bucuria” de a-i sclavagi pe ruși la ei acasă, iar la Brașov o aștepta Gabriel Istratii, student pe care l-am cunoscut și eu aici, la Librăria Humanitas. 

Bunicii lui Iosif Zambilovici, un afacerist evreu, au trecut prin pogrom. Spune că „neamul meu e mic, dar mormîntul nostru e întreaga lume”. Părinții Ludmilei Lozan, exact invers, ar fi putut să rămînă în România după război, dar s-au întors acasă fiindcă au „blestemul pămîntului”. Străbunicii și bunicii Victorinei Luca au fost duși într-un lagăr din Transnistria. Străbunicul, un viorist cu renume, era pus să cînte în timp ce aveau loc execuțiile. Au reușit să fugă din lagăr, dar bunicii au avut frică de autorități toată viața, „ca tot neamul rom”, spune ea. Lidia Ostaș e o găgăuzoaică din Comrat care primește în apartamentul ei turiști fără să le ia nici un ban, doar pentru experiență. A cunoscut așa foarte mulți oameni interesanți și cu unii mai ține legătura. 

Ioan a fost student la Soroca exact în anii ’90, cînd eu eram student la Chișinău, perioadă despre care am scris în romanul „Tovarăși de cameră. Student la Chișinău”. Păi la noi era raiul față de ce descrie Ioan că se întîmpla la Soroca – un adevărat iad. Pînă prin ’96-’97 la Soroca nu era lumină, căldură, gaz, oamenii au pierdut banii, s-a trecut la cupoane, mișunau bandiții, gopnicii, rakeții, hoții. La cămin era dedovșcină, obicei preluat din armata URSS-ului, unde cei mai în vîrstă îi umileau pe cei mai tineri, sărăcie, bătăi, furturi, hoții, violuri, avorturi, dispariții, răpiri, beții, colhozuri (violuri în grup), polițiștii erau mînă în mînă cu bandiții… 

Serge Mangole a ajuns la Chișinău la studii, venind din Congo („Visul african e de a pleca în Europa”). Se trage dintr-o familie numeroasă de intelectuali. Visa să se facă fotbalist, iar taică-so l-a pus să învețe. În Congo era – și mai e – război. De cînd e război în Ucraina, mamă-sa îi zice c-a fugit de război, iar războiul vine după el. A învățat româna în trei luni, e profesor de sport într-un sat, joacă și fotbal, a jucat inclusiv în echipa prietenului meu, „Tornado” Chișinău. Zice că-și dorește să fie pace în Moldova, că cu sărăcia ne descurcăm, important e să fie pace. 

Ileana povestește cum era în anii ’90, cu bișnița, cum cumpărau din străinătate scurte de piele, pufoaice și le vindeau acasă mai scump. În „Cu surori pe Teams” povestesc două surori care au locuit în copilărie în același apartament cu altă familie. Sora mamei s-a căsătorit cu un cubanez, cu care avea doi copii, verișoarele lor, și acum moldovencele își amintesc cum a fost experiența asta, practic vorbesc între ele, intervievatorul nu intervine. Familia cealaltă era mereu veselă, ei – serioși. Se întîmpla să se uite, peste perete, la același film și ăia mureau de rîs, iar moldovenii mai chicoteau din cînd în cînd, dar nu din cauza filmului, ci ca reacție la hohotele de rîs ale cubanezmoldovenilor. Ambele texte m-au făcut să cred că „Aicea-i și raiul, și iadul” ar putea fi transformată într-o piesă de teatru, pe modelul spectacolului „Copiii foametei”, făcut, la Teatrul Național Mihai Eminescu din Chișinău, tot dintr-o carte de interviuri. Povestea Ilenei e un monolog, a surorilor e un dialog pe care jurnalista nu îndrăznește să le întrerupă. 

„Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită” de Paula Erizanu e o carte foarte bună care îl ajută pe cititorul de oriunde să înțeleagă mult mai bine, mai din interior și mai concret R. Moldova din ultima vreme, de fapt – de la origini pînă în prezent. Lectură plăcută și utilă! 

Paula Erizanu, „Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită”, Cartier, 2025